Născut la 9 mai 1923 la Nisiporeşti (jud. Roman), pr. Gheorghe Dumitraş a urmat cursurile seminariale la Hălăuceşti, Luizi-Călugăra şi Oradea. A fost hirotonit preot în ritul oriental la 1 februarie 1948, activând apoi în Parohia Sanislău (jud. Sălaj), precum şi la institutele "Notre Dame de Sion" şi "BMV" ("Damele Engleze").
La 18 ianuarie 1951 a fost arestat de Securitatea din Bucureşti sub învinuirea de "activitate contrarevoluţionară pe linia fostului cult greco-catolic", fiind anchetat timp de câteva luni şi acuzat de faptul de a-i fi îndemnat pe credincioşii greco-catolici să nu trădeze credinţa lor strămoşească; de a se fi solidarizat cu unii preoţi greco-catolici arestaţi sau urmăriţi de Securitate; de a-i fi ajutat pe unii preoţi franciscani din Moldova să trimită prin curieri trei scrisori adresate Sfântului Scaun; de a fi deţinut un caiet special cu numele unor preoţi din Moldova arestaţi la acea dată; de a-i fi găzduit în Bucureşti pe preoţii Mihai Rotaru, Emil Ritti şi Matei Dumitru, urmăriţi de Securitate; de a fi primit bani de la Nunţiatură, destinaţi surorilor din Congregaţia "Notre Dame de Sion" şi de a fi fost în legătură permanentă cu alţi preoţi din lotul Todea-Tătaru-Rotaru.
Prin Referatul din data de 9 aprilie 1951, întocmit de ofiţerul de Securitate Ion Nicolau, pr. Gheorghe Dumitraş a fost deferit justiţiei comuniste, iar prin Sentinţa nr. 104/20 februarie 1952, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi confiscarea averii pentru "complicitate la crima de înaltă trădare". Pedeapsa a fost menţinută, după ce, prin Decizia nr. 1818/12 iunie 1952, Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie i-a respins recursul.
În aprilie 1953, pr. Gheorghe Dumitraş a fost transferat de la Penitenciarul Jilava la minele Baia Sprie, unde, în perioada 1-7 noiembrie 1954, a intrat în greva foamei, alături de alţi 670 de deţinuţi politici, într-o acţiune curajoasă de sabotare a producţiei dedicată zilei de 7 noiembrie - aniversarea revoluţiei bolşevice din Rusia.
Conform fişei medicale pentru deţinuţi, în aceeaşi perioadă, pr. Gheorghe Dumitraş s-a îmbolnăvit grav de inimă şi TBC.
În anul 1960 a fost transferat la Penitenciarul Piteşti, unde a fost pedepsit pentru vina de a fi purtat un ac asupra sa şi de a fi celebrat o Liturghie pentru ceilalţi deţinuţi din celulă. În acelaşi an va fi transferat la Penitenciarul Dej, unde îşi va exprima constant nemulţumirea faţă de hrana insuficientă pe care o primea. În sfârşit, în anul 1963 a fost transferat la Penitenciarul Gherla, unde va fi din nou pedepsit - 22 de zile de izolare - după ce şi-ar fi îndemnat colegii de celulă să protesteze faţă de regimul penitenciar inuman, dar şi pentru faptul de a fi păstrat în celulă obiecte interzise.
Aflat la Gherla în anul 1963, pr. Gheorghe Dumitraş a fost internat în spitalul penitenciarului, după ce se agravaseră unele boli de care suferea de mai mulţi ani. În condiţii însă neclare astăzi, situaţia disperată a părintelui a fost cunoscută la acea dată şi de organizaţia Amnesty International, care a solicitat eliberarea sa din închisoare. Acest fapt avea să se producă însă în urma amnistiei generale efectuată de regimul comunist în iulie 1964 (Decretul 411).
Un an mai târziu, din cauza agravării bolilor de care suferea, pr. Gheorghe Dumitraş moare în urma unui atac de cord (6 octombrie 1965), fiind înmormântat în cimitirul satului său natal.
Târziu, prin Decizia nr. 4127 din 2 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia Penală, se realiza reabilitarea juridică a pr. Gheorghe Dumitraş şi a întregului lot Todea- Tătaru-Rotaru. Din păcate, pentru pr. Gheorghe Dumitraş această reparaţie era mult prea tardivă!
