Dacă există în Noul Testament o pagină dedicată în totalitate iubirii în sens creştin (şi ea există cu adevărat), i-o datorăm sfântului Paul. Este vorba de "imnul iubirii" (1Cor 13), în care, matematic vorbind, totul este redus la... iubire. Şi aceasta, tocmai pentru a nu duce la rezultatul 0 (zero). Numai că o astfel de reducere nu permite refugierea spre o concluzie menită să mulţumească pe toată lumea sau să evite eşecul, ci imprimă dinamism. Identificarea iubirii (caritas, în latină) ca fiind de absolută importanţă depăşeşte simplitatea unui elogiu adus vreunei virtuţi, fie ea şi de prim rang, ca şi limitele unui răspuns la nemulţumirile sau insatisfacţia celor care nu se regăseau în vreo anumită poziţie din Biserică (prezentată câteva versete mai sus de către apostol ca fiind trupul lui Cristos alcătuit din mai multe mădulare).
Interesant este ceea ce trebuie înţeles cu privire la această iubire. Ea nu este ceva adăugat ca sarea în bucate. Nici nu dă, într-un sens sau altul, culoare vieţii şi activităţii creştine. Ea este, de la bun început, împreună cu credinţa - în absenţa ei, aceasta din urmă sigur că ar fi searbădă -, dând impuls la tot ceea ce este bun, frumos, nobil şi chiar eroic. Este de-a lungul vieţii numaidecât active (chiar şi în sens de contemplaţie) înflăcărând, îndurând şi umplând de curaj. Nu poate fi considerată ca fiind ceva subînţeles de la sine şi nici nu poate fi eliminată după bunul plac pe motiv de adiacenţă conjuncturală. Este pur şi simplu sufletul, motorul şi motivaţia în acelaşi timp: fără ea se instalează nonsensul sau absurditatea. Cât despre dăinuire, coordonatele iubirii rămân singurele în stare să răzbată dincolo de moarte fără să necesite vreo transformare spectaculoasă.
Toate aceste aspecte sunt ca faţetele unui diamant. Numai că, în sine, iubirea, fie ea şi prezentată în toată splendoarea şi măreţia sa, poate să rămână o piesă de muzeu, dacă nu este concretizată în trăire şi activitate. Iată de ce sfântul Paul, acuzând dezastrul ce poate fi provocat de lipsa ei, vorbeşte la persoana întâi. Nu pentru că ar fi fost înclinat spre lirism, dar pentru că a trăit din plin şi a activat mai mult decât oricine altcineva, mişcat tocmai de o astfel de iubire. Şi nu titlurile sau poziţia sa în Biserică l-au preocupat, ci dăruirea şi implicarea totală numai şi numai din iubire. Este vorba, în ceea ce-l priveşte, înainte de toate, despre iubirea pentru Cristos şi pentru Biserica sa. Pe de altă parte, fără să încerce vreo personificare, prezintă iubirea ca fiind subiectul activ, cu trimitere la atitudinea faţă de aproapele.
Or, acesta este sfântul Paul: gânditorul activ care, prin metoda reducerii, ştie să identifice acel nucleu din care pornesc ca nişte raze toate desfăşurările de forţe - în cazul unora poate că nici măcar bănuite - capabile să "răstoarne lumea" pentru a o mântui prin Cristos. Şi tocmai prin personalitatea sa complexă rămâne o provocare permanentă în special pentru lumea de astăzi, capabilă să se disperseze "la infinit", dar fără a reveni vreodată (prin metoda reducerii la ceva concret) pentru a-şi identifica forţa creatoare, sădită şi mereu întreţinută de ceva cu mult mai mult decât o simplă scânteie divină. Iar dacă însuşi Anul Paulin a fost sau nu o astfel de "reducere" sau revenire spre esenţial, cu ajutorul marelui apostol, rămâne de văzut în continuare. Căci nimic din ceea ce înseamnă valoare paulină nu poate să fie epuizat şi, cu atât mai puţin, abandonat uitării.
