Ne-am propus ca în anul 2009, în această rubrică dedicată tinerilor, să vorbim despre păcatele capitale, într-o serie ce am intitulat-o "De la deformarea umanului la o existenţă autentică". Motivaţiile acestei alegeri se găsesc în articolul din luna ianuarie. Invitaţia este de a-l reciti!
În acest număr vom vorbi despre prima figură a unei existenţe neautentice: omul mândru. În limba română cuvântul mândru, în sensul în care ne interesează, se referă la o persoană care are încredere exagerată în calităţile proprii; orgolios, îngâmfat, trufaş. Noul Testament numeşte de mai multe ori păcatul mândriei (Mc 7,22; Lc 1,51; Rom 1,30; 2Tim 3,2; Iac 4,6; 1Pt 5,5), folosind un termen care înseamnă "a se arăta", "a apărea mai mult decât este", "a apărea deasupra" altora. În contrast cu acesta, Noul Testament foloseşte un termen care se referă la o persoană umilă, săracă, încercată, asupra căreia se opreşte privirea lui Dumnezeu. În Scrisoarea lui Iacob se spune că "Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har" (Iac 4,6).
Dumnezeu se împotriveşte celui mândru, deoarece acesta inversează ordinea lucrurilor, punându-se pe el înainte aproapelui şi chiar înaintea lui Dumnezeu. Aici se găseşte rădăcina mândriei: dorinţa omului de a se simţi important, o dorinţă care duce chiar la a pretinde şi a-i lua locul lui Dumnezeu. Păcatul strămoşesc este tocmai un păcat de mândrie, deoarece Adam şi Eva au voit să fie ca Dumnezeu, mai mult decât Dumnezeu! Omul mândru, pentru Sfânta Scriptură, este omul care se autoconstituie ca stăpân peste toate şi peste toţi, lucruri şi persoane, obiecte şi afecte, punându-şi asupra lor marca de dominare şi posesiune. Nu este conştient de realitatea sa, deoarece nu este cine se crede, şi nu acceptă nici realitatea aproapelui, deoarece îl crede inferior. Astfel omul mândru nu mai cunoaşte binele pe care trebuie să îl facă aproapelui, ci doar binele pe care altul trebuie să îl facă lui, deoarece îl "merită" pentru că este "cineva". Se creează astfel o relaţie deformată cu propria fiinţă, cu aproapele şi cu Dumnezeu.
Mândria este un păcat care cu timpul se poate transforma într-un stil de viaţă, poate deveni o a doua natură, care consideră ca fiind mereu bun propriul comportament. Se ascunde în spatele multor forme cum ar fi: dorinţa disperată de a fi celebru (de câte lucruri sunt în stare "vedetele" pentru a fi "în gura presei"!), carierismul, setea de putere, exaltarea excesivă a trupului, false opere de caritate etc.
Se poate lupta împotriva mândriei în primul rând conştientizând prezenţa acesteia în viaţa proprie. Este atins de acest păcat cel care: se ofensează cu uşurinţă şi iartă cu mare greutate; se complace în a fi mereu în centrul atenţiei, admirat, lăudat; suferă dacă i se reproşează ceva sau este criticat; se gândeşte mereu să facă o impresie bună, să îşi creeze o imagine încântătoare; vede totul ca fiind frumos la sine şi totul ca fiind urât la aproapele; vrea să aibă mereu dreptate; care vorbeşte foarte mult despre sine şi tot timpul are pe buze pronumele "eu"; care pretinde să dea sfaturi tuturor, dar el nu acceptă nici unul.
În al doilea rând, se poate acţiona împotriva mândriei meditând asupra umilinţei la care ne cheamă Dumnezeu şi mulţumindu-i pentru ceea ce suntem şi avem, pentru că totul vine de la el. Apoi ajută o experienţă de dăruire dezinteresată şi gratuită în favoarea aproapelui, acceptând cu seninătate umilirile şi neacceptările din partea altora. În toate acestea nu trebuie uitat că un om plin de sine este întotdeauna gol în faţa celorlalţi, după cum spune un proverb românesc, şi că, mândria vine înaintea căderii.
