Unul dintre cele mai cunoscute fragmente, citate, analizate din punct de vedere teologic, dar şi recitate în context liturgic, provenind din scrisorile sfântului Paul, este Fil 2,6-11. Avem de-a face cu o compoziţie cristologică destul de lungă, care rupe în mod evident contextul, având un caracter diferit. Preluat în liturgie ca un imn de sine stătător, textul format din şase versete este de o bogăţie doctrinară ieşită din comun. Deşi mai sunt unii care atribuie apostolului neamurilor paternitatea rândurilor în discuţie, nivelul actual de cercetare face ca, aproape în totalitate, studioşii să fie de acord că este vorba de o compoziţie precedentă scrierii epistolei, compoziţie pe care Paul a preluat-o în întregime şi a amplasat-o în cadrul argumentării dezvoltate în context, chiar dacă nu-i era, în întregimea sa, de folos pentru scopul urmărit.
De fapt, numai versetele 6-8 au cu adevărat funcţie contextuală, fiind menite să susţină în mod fundamental îndemnul îndreptat de apostol către filipeni cu privire la raporturile comunitare, despre care venise vorba în versetele 1-5, cu accent pe evitarea mândriei şi căutarea umilinţei în cadrul comportamentului reciproc. Din motive de logică, textul introdus ar fi trebuit adaptat la discursul mai amplu dezvoltat, adică ar fi trebuit descompus şi aşezat în ordinea firească în care erau desfăşurate ideile principale. A fost însă preluat în bloc. Şi asta, probabil, pentru că avea în sufletul celui ce scria o rezonanţă şi un ecou pe care doar celebrările le pot produce.
Cine ştie de câte ori recitase sfântul Paul împreună cu cei din cadrul comunităţii ecleziale acest imn, de vreme ce nu a îndrăznit să se atingă de el ca să-l transpună într-o altă ordine?
Afirmaţia cea mai puternică din cadrul compoziţiei de sine stătătoare este cea "kenotică", potrivit căreia Isus "s-a despuiat" (v. 7), "s-a umilit" (v. 8), în unele traduceri fiind preferată exprimarea în sensul de "golire" vecină cu "anihilarea" a ceva propriu. În ceea ce-l priveşte în mod strict pe sfântul Paul, găsim afirmaţii cumva asemănătoare în 2Cor 8,9 ("Isus Cristos..., pentru voi, deşi era bogat, s-a făcut sărac") şi, mai ales, în 2Cor 5,21, unde paradoxul este şi mai evident: "Pe cel care nu a cunoscut păcatul (Dumnezeu) l-a făcut păcat de dragul nostru...". Toate acestea sunt expresii de factură poetică, în care sensul literal nu poate fi susţinut decât de o lectură mioapă. Altfel spus, trebuie avut în vedere genul compoziţiei, care este de tip celebrativ şi nu narativ, iar limbajul folosit trebuie înţeles ca atare.
În plus, proprie textului nostru de bază este şi linia ascendentă, mergând până la proclamarea cu numele de "Domnul" (ca nume divin) atribuit lui Isus: "Orice genunchi să se plece... şi orice limbă să mărturisească faptul că Isus Cristos este Domn". Această "glorificare" face trimitere numaidecât la fragmentul din Is 45,23b, aşa cum este prezentat de Septuaginta, în care Dumnezeu însuşi proclamă: "În faţa mea se va pleca orice genunchi şi orice limbă îl va mărturisi pe Dumnezeu".
Or toate acestea ne fac să deducem că tocmai comunitatea eclezială, fie ea şi de factură iudeo-creştină, este aceea împreună cu care apostolul Paul celebra în mod liturgic marile mistere proprii religiei creştine, credea în divinitatea lui Isus şi proclama cu toată puterea adevărurile fundamentale. Iar genul celebrativ nu era unul colateral sau lipsit de importanţă. Dimpotrivă. Iată de ce ar fi bine să ne regăsim şi noi, împreună cu sfântul Paul, într-o astfel de îndeletnicire.
