Cardinalul Newman, fiind întrebat care ar fi prioritatea cea mai urgentă pentru Biserica zilelor noastre, a răspuns fără ezitare: "Holiness, first! Sfinţenia, înainte de toate!". Sfinţenia este şi singura urgenţă amintită de Ioan Paul al II-lea la sfârşitul marelui jubileu al anului 2000. În scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte scria: "E necesar să punem sfinţenia în centrul programelor pastorale". Şi adaugă: "În primul rând, nu ezit să spun că perspectiva în care trebuie să se plaseze orice înaintare pastorală este cea a sfinţeniei" (nr. 30).
Şi dacă această perspectivă de mare înălţime a vieţii creştine obişnuite este sugerată pentru toţi creştinii, pentru preoţi devine o necesitate. Eficacitatea vieţii preoţeşti este proporţională cu sfinţenia. De aici, singura problemă pentru preot: sfinţenia. Preoţia cere şi dă naştere sfinţeniei.
Pe de altă parte, trebuie să ştim că sfinţenia nu este un lux rezervat doar unei categorii de persoane, deci nu este un privilegiu al preotului, ci este o chemare universală adresată fiecărei persoane, menţionată atât de clar în evanghelii, când Isus spune: "Fiţi, aşadar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru din ceruri este desăvârşit" (Mt 5,48). Bineînţeles că şi preotul este inclus în această panoramă de chemare universală la perfecţiune şi la sfinţenie şi, după cum subliniază Lumen gentium, "în mod special, preoţii să abunde în orice bogăţie spirituală şi să dea tuturor mărturie vie despre Dumnezeu, după exemplul acelor preoţi care, de-a lungul veacurilor..., au lăsat o strălucită pildă de sfinţenie" (LG 41). Am citat din Conciliul Vatican II, dar atât înainte cât şi după Conciliu s-a aşteptat de la preot un singur lucru: sfinţenia. Sfântul Pius al X-lea spunea: "Acestor dragi preoţi eu le fac o singură recomandare: nu le spun să fie zeloşi, nu să fie caritabili, dar le repet ceea ce am recomandat deja în exortaţia adresată clerului: de a fi sfinţi. Dacă veţi fi sfinţi, veţi avea toate calităţile necesare pentru binele sufletelor voastre şi ale celor încredinţate grijii voastre". Iar papa Ioan Paul al II-lea sublinia aceeaşi prioritate: "... Acest lucru se cere de la noi, în exerciţiul slujirii noastre şi în toată viaţa noastră, să fim cu adevărat oameni ai lui Dumnezeu... De aceea este foarte important ca noi, preoţii, cei dintâi, să răspundem cu sinceritate şi generozitate la acea chemare la sfinţenie pe care Dumnezeu o adresează tuturor celor botezaţi.
Produc o mare impresie cuvintele pe care omul de ştiinţă Enrico Medi le adresa preoţilor: "Preoţilor, eu nu sunt preot şi nu am fost vrednic niciodată să pot deveni. Cum de mai trăiţi după ce aţi celebrat sfânta Liturghie? Zilnic îl aveţi în mâinile voastre pe Fiul lui Dumnezeu. Zilnic aveţi o putere pe care arhanghelul Mihail nu o are... Sunteţi mari! Sunteţi creaturi imense! Cele mai puternice care pot exista. Preoţilor, vă conjurăm, fiţi sfinţi! Dacă voi sunteţi sfinţi, noi suntem mântuiţi. Dacă nu sunteţi sfinţi voi, suntem pierduţi... Preoţilor, noi vă vrem la picioarele altarului. De construit opere, fabrici, ziare, de alergat încoace şi încolo suntem capabili noi. Dar de rugat sunteţi capabili numai voi. Staţi lângă altar. Mergeţi şi ţineţi-i companie Domnului".
Curaj, aşadar! Nu doar declararea oficială a Bisericii şi nici menţionarea în calendare conferă titlul de sfinţenie, ci iubirea pastorală şi grija faţă de mântuirea sufletelor ne fac mari în faţa lui Dumnezeu. Ce efect minunat produc cuvintele: Iată un preot sfânt! El poate fi recunoscut atunci când vesteşte cu demnitate cuvântul lui Dumnezeu, alină cu blândeţe durerea bolnavilor şi a nenorociţilor, când găseşte o vorbă dulce şi o mângâiere caldă pentru cel care i se deschide, când ştie "să ia ştergarul şi să spele picioarele semenilor...", după pilda şi exemplul Învăţătorului. Oare nu aceasta doreşte lumea de astăzi de la preot?
