- A. (Miercurea Ciuc). "Am un copil de 12 ani şi jumătate. Aş dori să facă prima Împărtăşanie şi vreau să ştiu dacă e prea târziu. Până acum nu a făcut, deoarece aici unde locuim se cere limba maghiară, copilul nu a putut învăţa limba. Eu (mama lui) sunt dintr-o parohie din jud. Bacău. Putea să facă în parohia de unde sunt eu, dar pregătirea începea foarte repede şi până lua copilul vacanţă era târziu. Dacă se mai poate, vom vorbi cu preotul de acolo. Copilul a învăţat tot ce trebuie să ştie. Adică a învăţat rugăciunile şi întrebările corespunzătoare".

Luaţi legătura cu părintele din parohia de unde vă trageţi dv. Cu cât mai repede cu atât mai bine... Vârsta e destul de înaintată şi nu e bine ca el să fie ţinut atâţia ani departe de "pâinea cea vie". Isus a spus "Cine mănâncă din această pâine are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi". Sunt convins că îi veţi crea posibilitatea copilului dv. de a avea ce-i mai bun pe lumea aceasta... Dumnezeu să vă ajute!

- Familia Ioan Ianuş (Butea). "Am avut un fiu preot. Sfântul Ioan Bosco scria într-o scrisoare adresată tinerilor că "un fiu preot este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl poate oferi unei familii". Sfântul Francisc din Assisi spunea că "dacă aş întâlni un înger şi un preot l-aş saluta mai întâi pe preot, căci este un alt Cristos". Şi noi am avut în familia noastră acest mare dar al lui Dumnezeu, un fiu şi un frate preot, pe pr. Maricel Ianuş, sfinţit preot în anul 1998, anul acesta ar fi făcut 11 ani de preoţie. Ar fi făcut deoarece în ziua de 15 iunie acest mare dar a fost chemat la Domnul într-un mod misterios şi năprasnic, în acelaşi timp. Pentru noi, ca familie, acest moment a devenit unul în care simţi că sufletul se desface în mii de bucăţi şi nu găseşti alinare nicăieri pentru că acel gol va fi umplut numai la revederea din viaţa de apoi... Familia Ianuş mulţumeşte ES Petru Gherghel, pr. provincial Emilian Cătălin, pr. paroh de Butea Petru Blaj, celorlalţi preoţi, persoane consacrate şi tuturor persoanelor ce au participat la înmormântarea fiului şi fratelui nostru".

Este foarte adevărat ceea ce aţi subliniat "că golul din suflet va fi umplut în viaţa de apoi". În faţa planului lui Dumnezeu nu ne rămâne decât rugăciunea şi tăcerea.

- Camelia (Turda, jud. Cluj). "Aş dori să ştiu cine poate primi sfântul Maslu? Trebuie să faci spovadă generală? Atunci când ai îndoieli asupra felului corect în care te-ai spovedit, în urmă cu mulţi ani, ce trebuie făcut? Dacă persoana bolnavă are probleme psihice poate primi acest sacrament? Eu cred că este mai bine ca acest sacrament să se administreze atunci când persoana este cât de cât lucidă, nu atunci când boala îi întunecă de tot mintea. Aştept cât mai multe detalii despre acest sacrament, foarte important pentru familia mea".

Despre sacramentul de care sunteţi interesată, în "Ritualul ungerii bolnavilor şi al îngrijirilor pastorale", Ed. "Presa Bună", p. 17, este notat: "În Scrisoarea sfântului Iacob, se precizează că Ungerea trebuie dată celor bolnavi, ca să-i aline şi să-i mântuiască. De aceea, această sfântă Ungere trebuie administrată cu toată grija celor credincioşi care, din cauza infirmităţii sau a bătrâneţii, se află într-o stare periculoasă de boală. Cât priveşte însă gravitatea bolii, este de ajuns să se aibă o părere prudentă sau probabilă despre ea, înlăturându-se orice nelinişte, iar, dacă este cazul, să fie consultat şi medicul. Acest sacrament poate fi dat din nou, dacă bolnavul, după primirea Ungerii, s-a vindecat sau dacă, în cursul aceleiaşi boli, starea bolnavului se agravează. Înainte de intervenţia chirurgicală (în limbaj obişnuit, "operaţie"), sfânta Ungere poate fi acordată bolnavului ori de câte ori intervenţia este determinată de o boală periculoasă. Sfânta Ungere se poate da şi bătrânilor, cărora le-au slăbit în mod vizibil puterile, chiar dacă nu se pune problema unei boli grave. Sfânta Ungere se poate administra chiar şi copiilor de la vârsta când li s-a dezvoltat uzul raţiunii, ca să poată fi întăriţi prin acest sacrament. Acest sacrament se poate administra chiar şi bolnavilor care şi-au pierdut cunoştinţa şi uzul raţiunii, în cazul în care se presupune că, dacă ar fi conştienţi, l-ar fi cerut". Cu privire la Spovadă, celui care are îndoieli întemeiate cu privire la modul în care s-a spovedit i se recomandă să le mărturisească la Spovadă, duhovnicul apreciind în continuare ce are de făcut penitentul.

- Lucia Lucaci, (Ploscuţeni). "Vreau să publicaţi în revistă poezii scrise de o consăteancă de-a mea pe nume Bernadeta Cobuleanu, care din timiditate nu a îndrăznit să vă scrie".

Într-adevăr, sunt idei valoroase în poeziile trimise. Ele seamănă mult cu rugăciunile versificate. Citind a multă literatură şi mai ales poezie, în mod sigur, autoarea îşi va perfecţiona scrisul. Am ales câteva strofe care ni s-au părut mai potrivite: Iartă-mă, Isuse, Doamne, / Şterge tot trecutul meu / Şi împacă-mă, Isuse, / Iar cu bunul Dumnezeu. // O, îţi mulţumesc Isuse, / Că din nou mai ridicat / Dă-mi te rog din nou putere / Să-ţi slujesc neîncetat.

- E.P. (Iaşi). "Citesc tot mai mult în presă sau văd la televizor cum au luat amploare în ultimul timp tentativele de sinucidere, sau chiar sinucideri în grup, mai ales în rândul copiilor şi al adolescenţilor. Eu însumi am trecut printr-o astfel de experienţă şi aş vrea să v-o mărturisesc şi dv... A trecut ceva timp de la drama pe care am trăit-o pe propria-mi piele când am avut o tentativă de sinucidere. O experienţă pe care n-aş dori s-o repet pentru nimic în lume şi nu doresc s-o mai trăiască nimeni. Şi dacă mie mi s-a dat şansa să trăiesc, simt nevoia să vă povestesc această experienţă a mea, nutrind dorinţa că tinerii şi nu numai ei o vor citi şi vor lua aminte... Eram un adolescent "neînţeles", cel puţin aşa mă consideram în momentul în care m-am izolat de cei din jur. De mic copil comunicam mai mult cu mama, o simţeam mai apropiată de sufletul meu. Cu tata nu am avut niciodată un raport strâns, mai ales că mai tot timpul era beat. Bătaia era singurul lui mod de "a comunica" cu mine. Coşmarul a început când, din cauza greutăţilor, mama a luat decizia de a pleca în străinătate să lucreze, visând că va câştiga mai mult. A plecat lăsându-ne, pe mine şi pe surioara mea mai mică, numai cu tata. O dată cu plecarea mamei am simţit că s-a prăbuşit o lume şi că toate speranţele mele mor una câte una... La şcoală deveneam din ce în ce mai interiorizat, mai apatic, mai singur. Eram încă un copil, aveam doar 16 ani şi dorul de mamă era copleşitor. Ne trimitea bani şi daruri, dar pe mine acestea nu mă făceau mai fericit şi nici nu puteau umple golul lăsat de plecarea ei. În acel an plin de nelinişti şi tensiuni greu de suportat s-a născut în sufletul meu dorinţa de moarte. Încercam s-o alung, dar ea se cuibărea tot mai mult în mintea mea şi lua amploare de la o zi la alta... Într-o seară, când vedeam totul în negru şi eram convins că nimeni nu mă poate ajuta, am venit acasă să o mai văd pentru ultima oară pe surioara mea şi în camera mea am recurs la acel gest disperat. Deodată întunericul s-a prăbuşit peste mine şi nu am mai ştiut nimic. Când mi-am revenit eram pe patul unui spital, iar alături de mine surioara mea mă ţinea strâns de mână şi-mi murmura implorându-mă: "Nu muri, te rog, nu muri...am nevoie de tine...". Deşi pierdusem foarte mult sânge, eram în afara oricărui pericol. Când tata a venit la spital i-am mulţumit că m-a salvat. Atunci el mi-a spus, cu un glas posomorât: "Nu eu te-am salvat, ci surioara ta. A ieşit afară şi a ţipat până când a venit cineva şi a chemat salvarea. Când am venit eu acasă, tu erai deja la spital...". O priveam pe surioara mea ca pe cea mai de preţ comoară din lume şi mă durea sufletul că nu mă gândisem la faptul că în mod egoist voiam să renunţ la viaţă, când ea se agăţa de mine cu toată fiinţa ei. Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că Dumnezeu mi-a dat această şansă nu întâmplător. Îmi este ruşine de laşitatea mea, de faptul că am renunţat atât de uşor la luptă, ignorând iubirea inocentă a unui copil pentru care eu eram universul lui. Această experienţă m-a maturizat şi m-a trezit la viaţă, o altă viaţă, trăită în Cristos. În rugăciunile mele mă rog permanent ca toţi cei care sunt bântuiţi de asemenea gânduri negre să caute bine în sufletul lor şi să vadă că nu sunt singuri şi că Dumnezeu îi iubeşte şi îi vrea fericiţi".

Am redat aproape în întregime scrisoarea dv. pentru că drama pe care aţi trăit-o este drama atâtor adolescenţi - şi nu numai - care se abandonează celui rău şi-şi curmă viaţa pe care Dumnezeu le-a dăruit-o, lăsând în urmă durere şi lacrimi. Experienţa dv. este, în acelaşi timp, şi un semnal de alarmă pentru părinţii care, uneori în mod nechibzuit, pleacă la muncă în străinătate, lăsându-şi copiii singuri sau cu alte rude care nu-i pot înlocui oricât de mult s-ar strădui. Un semnal de alarmă, aşadar, pentru părinţi, dar şi pentru societatea în care trăim, deoarece sunt foarte multe familii cu copii mulţi în situaţii disperate care nu pot supravieţui cu un salariu mizer şi în condiţii de sărăcie de nedescris. Un semnal de alarmă pentru toţi cei care pleacă lăsându-şi copiii acasă, iar atunci când se întorc sunt asemenea unor străini pentru proprii lor copii. Un semnal de alarmă pentru fiecare dintre noi, care acordăm prea multă importanţă bunăstării materiale cu preţul pierderii armoniei familiale şi a iubirii dintre părinţi şi copii. Sperăm ca această experienţă să fie ca o învăţătură pentru fiecare dintre noi, fie că suntem părinţi sau copii.