Pentru a aprofunda unele aspecte ale misiunii din Ecuador, America Latină, ţară mai puţin cunoscută nouă, celor din România, părintele Bartolomeu Blaj, misionar în această ţară, ne-a împărtăşit despre oamenii de acolo şi despre situaţiile cu care se confruntă în această misiune.

Vicariatul Daule, sudul Ecuadorului, care numără 500.000 de catolici, are doar 20 de parohii (o parohie având sub administrare între 20 şi 80 de sate). Daule este zona cea mai puţin evanghelizată. Întrucât în timpul iernii plouă mult şi apele depăşesc un metru înălţime, localităţile devin greu accesibile pentru preoţi. Lumea este deschisă, amabilă, dar puţin pregătită din punct de vedere spiritual. Mulţi nu ştiu să facă semnul crucii. Practicanţi sunt sub 10%. Problema cea mai mare cu care se confruntă societatea şi Biserica în această zonă este familia. Un procentaj de 10% sunt familiile căsătorite religios, multe trăiesc în concubinaj. Din acest motiv, ne-am gândit să înfiinţăm o mişcare familială în parohie, cu programe de formare pentru familiile căsătorite religios, cu o trăire morală bună. Ulterior, aceste familii vor căuta şi se vor aduna cu alte familii pentru a citi şi celebra cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-i ajuta pe ceilalţi să-şi întemeieze familia în spiritul credinţei creştine.

O altă dificultate este sărăcia şi şomajul. Cei care nu au un loc stabil de muncă în Ecuador depăşesc 60%. Două-trei milioane de ecuadorieni lucrează în Spania, Italia sau SUA. În Spania, de pildă, se spune că pe primul loc printre emigranţi sunt ecuadorienii, urmaţi de marocani şi de români.

Destul de mulţi ecuadorieni din zonele rurale locuiesc în case construite din bambus, aşezate pe şase, opt sau 12 piloni, aceasta din cauza apelor din timpul iernii. Mai mult de 70% dintre oameni se ocupă cu agricultura (plantează orez) sau creşterea animalelor. Cei de la oraşe se ocupă, în general, cu negoţurile. Femeile, în mare parte, sunt fie vânzătoare, fie profesoare, însă majoritatea sunt casnice.

Misiunea mea de paroh a început în luna noiembrie 2005 într-un canton care se numeşte Palestina. Parohia, un orăşel înconjurat de 40 de sate cu circa 15 mii de credincioşi catolici, se întinde pe o suprafaţă de 600 km2. Iniţial mi-am propus să vizitez toate satele care fac parte din canton. Locurile de întâlnire erau la capelă. Opt dintre cele 40 de comunităţi aveau capelă. Unde nu era capelă era şcoala. În mare parte oamenii erau anunţaţi că voi veni la ei. Am început să mergem din comunitate în comunitate, le-am spus cine sunt şi că am venit pentru ei ca să-i ajut, însă ei se uitau ciudat la mine. Atunci am fost cu totul dezamăgit. După o lună de muncă, vizitând jumătate dintre case, nu ştiam care o să fie planurile de viitor, de unde şi cum să încep.

În momentul în care mergeam să mă întâlnesc cu oamenii, luam întotdeauna cu mine Biblia. Am mers doi câte doi, misionari şi cateheţi, la fiecare casă, pentru a ne ruga, apoi îi invitam la sfânta Liturghie seara. De multe ori se întâmpla ca biserica să fie plină, însă alteori nu veneau decât doi, trei. După un an de muncă cu oamenii, prin vizite la ei acasă, prin rugăciune, am văzut primele rezultate. Dacă la început, duminica la Liturghie erau vreo 200 de persoane, acum biserica este plină, neîncăpătoare. Şi mă bucură mult satisfacţia pe care o văd pe chipul oamenilor când trec pe la ei. Aceasta îmi dă curaj şi încredere.