Pentru mine, ori de câte ori am ocazia să particip la prima sfântă Împărtăşanie, indiferent a cui, este un moment special. Nu ştiu dacă îmi amintesc prea multe de când eram copil, dar prima sfântă Împărtăşanie mi-o amintesc în detalii. Ştiu cum a decurs pregătirea, cum am făcut prima Spovadă, cum m-am comportat după ea şi, mai ales, câtă atenţie am dat rochiei mele care, trebuie să recunosc, era prima mea rochie nouă. Până atunci purtam doar rochiile de la sora mea mai mare.
Bineînţeles, când vorbesc de acest mare eveniment, nu pot să nu-i amintesc şi pe părinţi, mai ales pe mama, care, mai mult decât părintele care ne pregătea, dorea să ştiu catehismul şi rugăciunile fără greşeală. În acelaşi timp îmi spunea mereu: "Tu trebuie să te fereşti de orice păcat!" Mi-o spunea cu atâta naturaleţe şi seriozitate încât şi astăzi încă îmi sună în urechi această dorinţă a ei. Atât de serios am trăit momentul că, după Liturghia primei sfinte Împărtăşanii, întorcându-mă acasă, eram atât de cuminte şi tăcută încât părinţii au crezut că m-am îmbolnăvit. Eu însă încercam să conştientizez, atât cât o permitea vârsta, ce însemna să-l primeşti pe Isus în suflet pentru prima dată.
Cum se obişnuieşte, la sfârşitul Liturghiei primei Împărtăşanii, preotul ne-a oferit o amintire, o imagine alb-negru, aşa cum erau atunci, în care este reprezentat Isus care împărtăşeşte o copilă îmbrăcată în haină de mireasă. Sub această imagine era scris numele meu, numele preotului care ne-a pregătit şi data. Este o amintire pe care a primit-o, cred, fiecare copil, la timpul potrivit. Pentru că mi-a plăcut atât de mult acest eveniment, la câteva zile am pus această amintire într-o ramă, iar atunci când m-am căsătorit am ţinut s-o iau cu mine, alături de alte lucruri pe care mama mi le-a oferit conform obiceiului. Mulţi s-au mirat de-a lungul timpului văzând-o, mai ales că era alb-negru. Unii îşi mai aminteau de preotul care mă pregătise, alţii nu. O pusesem pe unul dintre pereţii din spate ai holului casei.
Într-o zi, aşa cum se ştie deja, a venit o mare viitură. Am fost anunţaţi să părăsim imediat locuinţele şi să ne refugiem pe un deal alăturat. În stresul care a urmat numai de tablourile din casă nu mi-am amintit. De fapt, nici nu mă gândeam că apa poate fi atât de mare încât să ajungă până la ele. Am strâns imediat ce aveam la îndemână, am pus aparatura electrică pe pat şi am plecat.
În curând aveam să asist neputincioasă alături de restul familiei la modul în care, apa, încet-încet, punea stăpânire pe ceea ce, până atunci, credeam că stăpânim doar noi, pe casă. Până în ultimul moment m-am rugat lui Dumnezeu să nu cadă, dar inevitabilul s-a produs.
M-am rugat apoi să-mi dea tărie să pot merge mai departe. Ştiam că nu sunt singura căreia i se întâmplase o astfel de nenorocire. Poate că aşa a voit Dumnezeu! Nu ştiam dacă trebuie să o iau ca pe o pedeapsă sau pur şi simplu ca pe o întâmplare. Aşa a fost să fie! Poate că, în dorinţa de a avea şi nu de a fi, aşa cum se întâmplă astăzi, Dumnezeu a voit să ne dea un semn. Nu ştiu! Poate că un semn e şi faptul că, deşi căzut, peretele pe care era amintirea mea de la prima sfântă Împărtăşanie, încă mai plutea la capătul curţii, iar deasupra, încă în cuiul pe care o prinsesem, era amintirea mea, acea imagine la care ţineam atât de mult. (Maria)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
