Păianjenul mâniat
În timp ce umbla tot bombănind în sine, deodată, pe colţul cel mai de sus al pânzei, păianjenul a dat de un fir lung al cărui rost nu-l putea stabili (...).
S-a ridicat pe cele două picioare din spate şi cu ochii săi mulţi a privit în susul firului. Degeaba, acest fir nu are capăt! Oricum l-ar privi, acest fir se urcă în nori!
Cu cât s-a străduit mai mult să dezlege enigma, cu atât a devenit mai furios. La ce foloseşte acest fir care se duce în sus? În copioasele sale ospeţe îmbelşugate în muşte, a uitat, desigur de multă vreme, că într-o frumoasă zi de septembrie el însuşi a coborât pe acest fir. Nu-şi mai amintea nici cât de folositor i-a fost acest fir atunci când şi-a împletit pânza şi a mărit-o. Toate acestea le-a uitat de multă vreme. El nu vedea decât că de aici se duce în sus un fir fără nici un rost, fir care nu are nici un scop şi nici o utilitate deoarece se leagănă în văzduh.
"Jos cu tine!" şi-a zis plin de furie şi..., hârşti!, a retezat firul.
În aceeaşi clipă toată pânza s-a prăbuşit..., iar când păianjenul şi-a venit în fire, se afla ţeapăn pe pământ la poalele tufei, înfăşurat în fosta sa pânză artistică, bătută în mărgăritare argintii, acum sfărâmată, o zdreanţă udă leoarcă. Iată-l ajuns vagabond, calic într-o zi cu ceaţă; cât ai clipi din ochi i s-a dus toată munca, deoarece nu a înţeles rostul firului care se ducea în sus.
(Tóth Tihamér, Cristos, rege, Editura "Presa Bună", 2005)
