- A. (Huşi, VS). "Din puţinul meu lunar m-am gândit să depun câte 100 lei pe lună într-un cont bancar, iar în felul acesta asigurându-mă la AVIVA (Asigurări de viaţă). Şi acum mă întreb, oare este adevărată şi reală situaţia sau mă amăgesc?".
Întrebarea dv. nu ţine de noi. Nu ştim ce să vă răspundem. Pentru a primi informaţii clare, adresaţi-vă secretariatului acelei firme de asigurări, citiţi cu atenţie condiţiile şi avantajele pe care le oferă (inclusiv acelea scrise cu litere mici) şi luaţi o hotărâre în cunoştinţă de cauză. De asemenea, vă puteţi adresa şi unei case de pensii.
- V.I.I. (Şcheia, IS). "Fiind un cititor fidel al revistei "Lumina creştinului" am constatat că sunt cititori care, aproape în fiecare lună, vă trimit pe adresa redacţiei diferite articole care conţin comentarii şi sugestii privind conţinutul revistei sau la unele articole din cuprinsul revistei, articole în care sunt prezentate aspecte sau întâmplări din viaţa şi activitatea unor comunităţi ale diecezei noastre. Faţă de cele prezentate mai sus, vin cu rugămintea să-mi comunicaţi dacă pot fi şi eu membru corespondent al revistei "Lumina creştinului"".
Vă mulţumim pentru urări şi aşteptăm articolele dv.
- Cezar A. (jud. Bacău). La frământările dv. legate de credinţă vă răspundem prin experienţa lui André Frossard (1915-1995) care a fost membru al Academiei Franceze, autor al unor remarcabile cărţi cu caracter istoric, memorialistic şi eseistic. În cartea "Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit" el scrie: "Este, într-adevăr, greu să vorbeşti despre convertirea ta fără să vorbeşti despre tine şi încă şi mai greu să vorbeşti despre tine fără să cazi în complezenţă sau în ceea ce înaintaşii noştri numeau într-un mod foarte nimerit "ironie", manieră abilă de a induce în eroare judecata altora atribuindu-ţi mai multe defecte decât ai în realitate. Şi aceasta încă ar fi fără importanţă dacă mărturia n-ar fi legată de martor, susţinându-se reciproc, astfel încât şi mărturie, şi martor înfruntă riscul de a fi recuzaţi împreună. Şi totuşi, am sfârşit prin a mă convinge că un martor, chiar şi nedemn, care ajunge să ştie adevărul necesar într-un proces, trebuie să-l spună, sperând ca acest adevăr să câştige prin propria sa valoare o audienţă pe care el n-o poate aştepta de la semeni. Or, se întâmplă ca eu să ştiu, printr-un noroc extraordinar, adevărul asupra celei mai disputate dintre cauze şi asupra celui mai vechi dintre procese: Dumnezeu există. Eu l-am întâlnit. L-am întâlnit pe neaşteptate - aş spune: prin hazard, dacă hazardul ar face parte din acest gen de aventură (...). A fost un moment de stupoare care durează încă. Nu m-am obişnuit niciodată cu existenţa lui Dumnezeu (...). Îmi este imposibil să descriu calea care m-a condus la credinţă, pentru că eu mă găseam pe cu totul alt drum şi mă gândeam la cu totul altceva atunci când am căzut într-un fel de capcană: această carte nu povesteşte cum am ajuns la catolicism, ci cum n-am mai făcut un pas atunci când am ajuns la el (...). Intrând la ora 17.10 într-o capelă din Cartierul Latin în căutarea unui prieten, am ieşit de acolo la ora 17.15 însoţit de o prietenie nepământească (...). Aveam 20 de ani în momentul intrării, în momentul ieşirii eram un copil pregătit pentru botez, care privea în jurul lui, cu ochii larg deschişi, un cer locuit, un oraş care nu se ştia suspendat în văzduh, nişte fiinţe în plin soare care păreau să meargă prin întuneric, fără să întrevadă imensa destrămare care avea să se producă în ţesătura lumii. Sentimentele mele, peisajele mele interioare, construcţiile intelectuale în care deja mă instalasem comod nu mai existau; obiceiurile mele înseşi dispăruseră şi gusturile mele se schimbaseră".
- Cristina Koch Smeu (Piatra Neamţ). "Au fost multe frontiere! Când celor bolnavi de lepră li se punea în vârful unui toiag un clopoţel pentru a putea fi auziţi de departe, se rostea mai de fiecare dată: Feriţi-vă! Acel toiag marca departajarea dintre bine şi rău, cum, la fel, catargul corăbiilor de piraţi purta însemnul morţii ce se apropia faţă de cei primejduiţi de jaf şi de distrugere. Între aceste două aspecte nu este mare diferenţă! Unul purta frontiera omului deznădăjduit, bolnav şi demn de milă, iar ceilalţi, semnul îndrăznelii duse până in extremis, pentru a-şi depăşi frontiera imposibilului şi decadenţei morale, prin fărădelege".
Am selectat un fragment din scrisoarea dv. referitor la frontierele care pot "încătuşa sau elibera destine, caractere, ori lumini în popas peste... alte frontiere". Este interesantă divagaţia dv. referitoare la cuvântul frontieră ale cărui conotaţii pot suscita ample interpretări din partea fiecăruia dintre noi. Citind această scrisoare, ne-au revenit în minte cuvintele Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea "Nu vă fie teamă!", adresate nouă, tuturor, atunci când a fost ales papă. În miezul acestor cuvinte se întrezăreşte şi îndemnul de a îndrăzni să ne depăşim propriile noastre limite şi să mărturisim fără teamă cine suntem cu adevărat, ce anume dorim să realizăm, ce cale trebuie să urmăm etc. Dar pentru a trece peste acele frontiere care încătuşează spiritul uman, trebuie să cunoaştem acea libertate interioară care să ne dea aripi pentru a zbura... către cer. Referitor la exemplul dat cu leproşii... atitudinea noastră, ieri ca şi astăzi, este la fel şi va fi mereu aceeaşi atâta timp cât sufletele noastre sunt bolnave de lepra egoismului şi a indiferenţei, într-o lume în care adevăraţii leproşi şi infirmi sunt tocmai cei indiferenţi, egoişti, cei fără Dumnezeu, cei care ignoră tocmai această poruncă pe care Isus ne-a lăsat-o şi pe care dv. aţi amintit-o: "Să-l iubeşti pe Dumnezeu... şi pe aproapele ca pe tine însuţi!" fără limite, reticenţe, chiar dacă aproapele tău este lepros, sau infirm, sau flămând şi însetat... Nu vom fi liberi cu adevărat dacă nu vom accepta acest adevăr pe care Dumnezeu ni l-a mărturisit de repetate ori şi nu ne vom însuşi această poruncă divină a iubirii universale care ne dă adevărata valoare şi adevărata apartenenţă divină. Vă mulţumim şi pentru poemul trimis şi fie ca "Acum şi oricând / Prea gingaşa Fecioară / Cu raze de iubire" să ne adune pe toţi la aceeaşi fereastră deschisă către cerul atât de dorit de noi, unde Tatăl ne aşteaptă cu aceeaşi infinită dragoste pe toţi.
- Ion Crişu (Pădureni, BC). Ne bucurăm că aţi participat şi dv. la ceremonia sfinţirii bisericii din Horgeşti şi că aţi trăit momente de emoţii şi bucurie alături de oaspeţi şi de ceilalţi participanţi. Sunt momente care rămân în sufletele noastre pentru totdeauna, comori de preţ de care ne amintim mereu cu drag. Fiind un fiu al satului este de apreciat că aţi revenit pentru a participa alături de ceilalţi la marea sărbătoare. Ne alăturăm bucuriei dv. şi dorinţei de a vă ruga pentru ca atât satul dv., cât şi alte sate să dea din rândul tinerilor vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, "pentru puterea de a fi biruit răul din lumea aceasta". Mulţumim şi pentru aprecierile la adresa revistei şi a celor care lucrează la ea şi vă aşteptăm să ne mai scrieţi.
- Ioan Cojan (Traian, NT). "Ziua de 23 august a fost o zi deosebită pentru satul meu. În această zi a fost o mare sărbătoare marcată de o semnificaţie spiritual creştinească, a unui moment când ÎPS Ioan Robu a sărbătorit 40 de ani de preoţie, iar cu acest prilej a administrat sfântul Mir la aproximativ 70 de copii şi tineri...".
Vă mulţumim pentru cele împărtăşite, iar din poezia dedicată ÎPS Ioan Robu am selectat câteva versuri: "Un timp frumos de 40 de ani s-a scurs, / De când aţi spus da la chemarea lui Isus, / Patru decenii au trecut, s-au strecurat, / În munca nobilă de apostolat! // Noi încă o dată vă zicem mulţi ani să trăiţi, / În satul natal vă aşteptăm să mai veniţi, / Cu bucurie vă vom întâmpina mereu, / Împreună să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu!".
- Gheorghe Ciobanu (Cozmeşti, IS). "În timpul regimului comunist am participat la salvarea pr. Petru Brudaru. Înainte de sărbătoarea "Ss. Petru şi Paul" am fost informat că la sfânta Liturghie a hramului care va fi în ziua de 29 iunie va fi arestat părintele care va celebra Liturghia de hram, sub motiv că lumea se adună la biserică în timpul campaniei de recoltat grâul. Noi eram filiala parohiei Hălăuceşti, şi de acolo trebuia să vină părintele. L-am anunţat imediat pe clopotar de necazul care se abătea asupra noastră. Soţia clopotarului l-a îndemnat pe soţul ei să se pregătească în haine de lucru, să-şi pună instrumentele de secerat grâul în căruţă şi să meargă în întâmpinarea părintelui sub pretextul că merge la secerat. La Mogoşeşti Siret a fost oprit de câţiva necunoscuţi, care aveau maşina trasă la marginea drumului şi-l aşteptau pe preot, şi l-au controlat în căruţă să se convingă că este pregătit pentru muncă. În dreptul satului Luncaşi s-a întâlnit cu preotul care venea într-o căruţă spre noi şi i-a făcut semn să nu-şi mai continue drumul pentru că-l paşte o mare primejdie. Fiind dascăl, atunci am urmat un program întocmit de preot şi tot ne-am adunat la biserică unde ne-am rugat şi am cântat preamărindu-l pe Dumnezeu. Am motivat lipsa preotului faţă de persoanele interesate, spunându-le că părintele nu vrea să saboteze campania de recoltat. Sunt mândru că am putut lua parte la salvarea vieţii preotului Petru Brudaru care a fost numit apoi paroh de Fălticeni. Cu toate că a fost mutat de la noi, am ţinut legătura cu Sfinţia sa până când a fost chemat la Domnul".
Am citit cu foarte mare atenţie scrisoarea dv. în care ne dezvăluiţi momente grele din trecut accentuând solidaritatea satului în faţa răului care a făcut ravagii în rândul creştinilor şi care a presărat pe cale nenumărate victime. Este meritoriu faptul că aţi fost alături de preotul satului în astfel de momente grele, atât prin fapte cât mai ales prin rugăciune, alături de toţi enoriaşii.
