Bobul de grâu, căzând în pământ, dacă nu moare, rămâne singur; dar dacă moare aduce mult rod (In 12,24).
Aceste cuvinte ale Domnului nostru Isus Cristos au avut drept scop să-i facă pe ucenici să înţeleagă că se apropie "ora glorificării", ora morţii şi a învierii sale. El este bobul de grâu, care, murind, aduce mult rod, şi oricine vrea să-l urmeze parcurge aceeaşi cale a morţii şi învierii. El a ales o cale pe care oamenii şi ucenicii nu o puteau înţelege şi accepta, întrucât ea presupunea o lege contrară dorinţelor firii, afectată de păcat şi opusă planurilor omeneşti.
Creatorul a toate şi stăpânul vieţii alege căi diferite de cele ale oamenilor şi surprinde prin modul său de a demonstra iubirea pe care o transmite făpturilor sale. El coboară din cer pe pământ pentru a transforma pământul împovărat de întuneric şi păcat într-o scară de înălţare şi de mântuire. El îl trimite pe Fiul său între oameni, ca, luând asupra sa firea omenească, s-o purifice şi s-o poarte prin jertfa, moartea şi învierea sa la glorie.
Isus moare pentru a învia, pentru a transforma moartea în poartă spre viaţă. Moartea lui Isus aduce rod bogat, aduce viaţă. Suntem cu adevărat surprinşi de acest drum şi-l considerăm un mare paradox, pentru mulţi o înfrângere, pe când el, cu puterea şi dumnezeirea sa, îl alege şi-l foloseşte ca un drum de victorie şi înălţare, un mijloc de glorificare.
Acesta este misterul vieţii pe care Dumnezeu l-a transmis prin imaginile naturale ce ne înconjoară, prin moartea bobului de grâu care aduce rod, prin misterul morţii mamelor pentru ca prin ele bucuria vieţii să continue. În acest plan divin se înscriu cuvintele pline de mister ale lui Cristos: "Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o păstrează pentru viaţa veşnică" (In 12,25).
Apostolii şi ucenicii, primind după Înviere lumina Duhului Sfânt, au înţeles şi au mers pe această cale, alegând martiriul şi moartea pentru a se bucura de aceeaşi victorie cu Isus în perspectiva fericirii veşnice.
Acelaşi Duh a continuat să fie prezent în toată istoria Bisericii şi pe acelaşi drum al jertfei şi morţii s-au înrolat mii şi mii de martori şi mărturisitori ai credinţei şi iubirii creştine.
Aici se înscrie şi păstorul diecezei noastre, dr. Anton Durcovici, care prin întreaga sa viaţă, dar mai ales după numirea sa ca episcop în anii grei ai persecuţiei şi ai detenţiei a oferit jertfa iubirii sale, libertatea şi chinurile morţii, pentru a transmite celor păstoriţi, credincioşilor din eparhia sa şi din toată ţara, curajul credinţei şi al vieţii sufleteşti. Moartea lui, prin care şi-a lăsat trupul să coboare în pământul ţării de sus, a făcut să se înmulţească roadele spirituale în poporul său.
Ca un bob de grâu, păstorul nostru moare în pământul încercat al Sighetului ca să producă roade îmbelşugate în atâtea suflete.
Anul 2008 reprezintă pentru noi, cei care i-am urmat, pentru toţi cei care l-au cunoscut şi ascultat, un prilej de pioase aduceri aminte şi ocazie de reflecţie asupra roadelor jertfei şi morţii sale. În acest an, în ziua de 17 mai, se împlinesc 120 de ani de la naşterea sa în orăşelul Bad Deutsch Altenburg din Austria şi în aprilie s-au împlinit 60 de ani de la consacrarea ca episcop de Iaşi şi instalarea sa ca păstor al acestei mult încercate şi binecuvântate dieceze.
Cine l-a cunoscut îndeaproape, cine l-a avut ca spiritual, formator şi profesor, cine s-a bucurat să-l fi însoţit în programul său spiritual, cine s-a învrednicit să primească din mâinile sale sfânta Euharistie, taina sfintei Confirmaţiuni, cine îi citeşte scrierile filozofice şi teologice, cine i-a putut întâlni poziţia lui clară şi curajoasă din anii grei de anchetă şi cine i-a fost alături în închisoarea din Sighet, poate cu adevărat să dea mărturie că a întâlnit un alt Cristos, care a trecut prin lume, făcând bine, şi care s-a jertfit ca şi maestrul său pentru poporul încredinţat grijii lui.
A murit pentru ca noi să avem viaţă, ca Isus, calea, adevărul şi viaţa; a murit să continue să producă roade, iar evanghelia să se răspândească şi mai mult. Roadele jertfei sale, alături de cele ale altor episcopi, preoţi şi credincioşi, ce s-au oferit să ardă din iubire, să sufere şi să moară pentru credinţă şi popor, s-au văzut şi se văd la tot pasul.
Curajul preoţilor, care s-au înscris să-l urmeze în misiunea de păstori de suflete, angajarea atâtor persoane în viaţa de apostolat, în seminarii şi mănăstiri, păstrarea fidelităţii atâtor credincioşi, în anii grei ai dictaturii, faţă de Dumnezeu, de Biserică şi de iubirea de fraţi, sunt câteva dintre roadele morţii martirilor noştri, sunt efectele pozitive ale sacrificiului şi dăruirii totale a episcopilor catolici şi greco-catolici şi, desigur, ale marelui nostru păstor şi episcop dr. Anton Durcovici.
Ne plecăm capul în faţa celor ce au ştiut să-şi ofere întreaga lor viaţă pentru vestirea evangheliei lui Cristos, care a ieşit biruitor din mormânt, asigurându-i pe toţi de aceeaşi victorie.
Ne plecăm capul şi genunchii în locul în care episcopul Anton Durcovici a ştiut să-şi verse sângele şi să intre în pământul ţării noastre ca un bob de grâu ce moare pentru a aduce roade multe.
Luna mai, luna închinată Maicii Domnului, ne invită la un act de respect, de bucurie şi de iubire în jurul eroilor, în jurul păstorului nostru, episcopul dr. Anton Durcovici.
E o datorie de onoare, de adevărată credinţă, să mergem până la locul fără cruce, în care a fost înmormântat marele nostru păstor, ca să-i arătăm recunoştinţă pentru jertfa iubirii şi pentru moştenirea lăsată de a-l iubi pe Isus, de a o cinsti pe Maica Sfântă şi de a vesti cu mai mult curaj evanghelia vieţii şi a speranţei.
E un lucru sfânt, dragi fraţi întru preoţie, dragi persoane consacrate, dragi tineri şi tinere, dragi şi iubiţi credincioşi, să stăm în jurul păstorului nostru în acest an şi în aceste zile ale lunii mai, de pe 9 până pe 17, făcând o novenă de rugăciuni, de reflecţii şi alte celebrări, având ca punct central figura episcopului Anton Durcovici, martor şi martir al credinţei catolice, urmaş vrednic al preotului veşnic, Cristos, care a ştiut ca şi învăţătorul său să-şi dea viaţa pentru oile sale, murind moarte de martir la 10 decembrie 1951.
De asemenea, vă invităm pe toţi să urmăriţi programul stabilit de noi pentru pelerinajul de la Sighet din 10 mai, ajunul Rusaliilor, să vă uniţi cu noi la celebrările ce vor avea loc la Iaşi în zilele de 16 şi 17 mai, când vom aşeza în catedrală la sfârşitul sfintei Liturghii pontificale de la ora 11.00 (17 mai) o placă de marmură şi un vas de pământ din cimitirul din Sighet în prezenţa noului nunţiu apostolic, arhiep. Francisco-Javier Lozano Sebastian, şi a întregului cor al episcopilor din România.
Răsplăteşte-l, Doamne, cu viaţă şi fericire veşnică pe marele nostru păstor, dr. Anton Durcovici, pentru jertfa şi iubirea sa faţă de noi, poporul său, iar pe noi întăreşte-ne, Doamne, în credinţă şi speranţă pe drumul vieţii şi al învierii.
În veci amintire lui.
Iaşi, 1 mai 2008
Petru Gherghel, episcop de Iaşi
