Mor de foame şi de sete

Evenimente importante au avut loc la Iaşi în zilele de 16 şi 17 mai. Acestea au fost legate de împlinirea a 120 de ani de la naştere şi 60 de ani de la consacrarea ca episcop de Iaşi a Mons. Anton Durcovici, martor şi mărturisitor al credinţei, născut în anul 1888 şi mort în închisoarea din Sighetu Marmaţiei la 10 decembrie 1951.

Este vorba de un Simpozion omagial şi o sfântă Liturghie pontificală cu participarea nunţiului apostolic şi a tuturor episcopilor catolici de ambele rituri din România, întruniţi la Iaşi în şedinţa de primăvară a Conferinţei Episcopilor din România.

La sfârşitul sfintei Liturghii din ziua de sâmbătă, 17 mai, în catedrala "Adormirea Maicii Domnului" din Iaşi, s-a aşezat o urnă cu pământ adus de la Sighetu Marmaţiei, locul unde a murit şi a fost înmormântat, fără cruce, episcopul Durcovici. În acelaşi timp, pe un perete al catedralei s-a aşezat şi s-a sfinţit o placă de marmură dedicată episcopului martir.

Anton Durcovici s-a născut la 17 mai 1888 în Bad Deutsch-Altenburg, în Austria. În anul 1894, împreună cu mama, a venit în Iaşi, unde a frecventat timp de doi ani cursurile Şcolii Elementare a Parohiei Catolice. A continuat şcoala la Ploieşti şi Bucureşti, după care s-a înscris ca seminarist la Liceul "Sfântul Iosif" din capitală (1898-1906). La 30 octombrie 1906 a fost trimis la Roma pentru a-şi continua studiile teologice (1906-1911). A fost sfinţit preot la 24 septembrie 1910 la Roma, iar la 29 iulie 1911 s-a întors în ţară. Aici a fost mai mulţi ani profesor, după care a activat la Tulcea, Târgovişte şi Giurgiu. După Primul Război Mondial, a ocupat diferite funcţii în cadrul Arhidiecezei de Bucureşti: vicar general al Mitropoliei de Bucureşti, rector şi profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti, precum şi canonic al aceleiaşi arhidieceze.

A fost numit de papa Pius al XII-lea episcop al Diecezei de Iaşi la 30 octombrie 1947. La 5 aprilie 1948 a fost consacrat de nunţiul apostolic Gerald Patrick O'Hara la Bucureşti, iar înscăunarea la Iaşi a avut loc la 14 aprilie acelaşi an. Ca moto pe stema episcopală şi-a ales textul: "Fericit poporul al cărui Dumnezeu este Domnul" (Ps 143,15).

În timpul scurtei sale păstoriri a Diecezei de Iaşi, episcopul Durcovici a vizitat parohiile din Moldova, însufleţind inimile enoriaşilor. I-a îndemnat pe credincioşi să-şi păstreze credinţa. Ţara era încercată de sărăcia de după război, de secetă şi de foamete. Comuniştii îşi consolidau puterea. Episcopul, gândindu-se la timpurile care aveau să vină când mulţi dintre credincioşi vor rămâne fără preoţi, orânduieşte ca în fiecare seară în toate bisericile să se repete două-trei întrebări din catehism cu tot poporul.

Acţiunile şi cuvintele sale au atras atenţia regimului comunist. Securitatea îl urmăreşte pas cu pas. Este considerat duşman al regimului comunist, "o piedică în drumul spre socialism" şi coordonator al rezistenţei anticomuniste din partea Bisericii Catolice.

La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina sfântului Mir, a fost arestat de Securitate. În amiaza mare, este lovit şi băgat forţat într-o maşină. Este bătut şi maltratat la Ministerul de Interne din Bucureşti, dus la Jilava (iunie 1950) şi apoi la Sighetu Marmaţiei (17 septembrie 1951), unde moare în "celula morţii" la 10 decembrie 1951.

Între timp o comisie militară alcătuită din generalii Al. Nicolschi şi Vl. Mazuru îl condamnă în lipsă la "închisoare administrativă".

Despre cele suferite de episcop ne putem face o imagine din mărturia pr. Johannes Baltheiser, vicar la catedrala din Bucureşti, care a stat 13 ani în temniţă: "M-au dus într-o încăpere şi mi-au arătat fotografia unui condamnat. Semăna cu un om mort, numai piele şi oase, plin de răni şi de sânge. M-au întrebat: "Îl cunoşti? Ăsta este episcopul vostru Durcovici. Aşa vei arăta şi tu dacă nu asculţi de noi"".

Un martor, prezent în momentul când episcopul a fost adus la Sighet, notează: "Spre miezul nopţii un trup scheletic, dezbrăcat, plin de răni şi sânge a fost aruncat într-o celulă unde se mai aflau 15 suflete chinuite. În faţa acestei scene, pr. Friedrich s-a repezit cu o pătură şi l-a acoperit. Din cauza durerilor şi a gerului, episcopul Durcovici n-a putut dormi şi în acea noapte a mai găsit tăria să încurajeze pe sărmanii deţinuţi, zicându-le: "Duceţi crucea Mântuitorului care s-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii şi pentru mult încercatul popor român". A fost apoi luat şi dus într-o celulă singur unde a murit la 10 decembrie 1951".

Despre cele întâmplate la Sighet scrie şi cardinalul Iuliu Hossu: "Repetat am pomenit celula 44, ca să rămână de pomenire urmaşilor, căci în ea şi-au trăit ultimii ani ai vieţii, cei mai frumoşi în faţa Domnului, şi din ea au plecat la îngropare patru episcopi morţi pentru statornicia în credinţă şi alipirea de sfânta maică Biserică, una, sfântă, catolică şi apostolică". Este vorba de episcopii: Valeriu Traian Frenţiu de la Oradea şi Ioan Suciu de la Blaj, care au murit aici. Din această celulă au fost scoşi şi izolaţi câteva zile înainte de moarte episcopii Anton Durcovici de la Iaşi şi Tit Liviu Chinezu de la Bucureşti.

Există şi alte mărturii care spun că episcopul a murit prin înfometare. A fost aruncat singur într-o celulă strâmtă, fără lumină, fără căldură, fără aerisire. Preoţii Rafael Friedrich şi Ioan Ploscaru, care aveau celulele vecine, au interceptat ultimele cuvinte rostite în latineşte de episcop: "Antonius episcopus! Orate pro me ut non dificiare: morior fame et siti; da mihi absolutionem; Antonius moribundus!" (Anton episcopul, rugaţi-vă pentru mine să nu cedez; mor de foame şi de sete; dă-mi dezlegarea; Anton în agonie!).

Trupul episcopului a fost preluat de Vasile Ciolpan, directorul închisorii, şi îngropat în secret într-un cimitir din Sighetu Marmaţiei.

La 25 martie 1997 a fost deschis procesul de canonizare în faza diecezană, iar în septembrie 1999 dosarul complet a fost înaintat Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor din Roma.