Un timp am crezut că nu se mai poate face nimic. Ajunsesem la o aşa disperare din cauza soţului încât, dacă nu m-aş fi născut într-o familie creştină, l-aş fi părăsit de mult. De fapt, acesta a fost sfatul multora dintre cei care ştiau ce "Calvar" trăiesc. Dar cum să-l părăsesc dacă la mijloc erau şi copiii?!

La început nu a fost aşa. Ne iubeam sincer. Ne-am căsătorit din dragoste şi ne-am propus să rămânem împreuna indiferent de greutăţile care aveau să apară pe parcurs.

În schimb, după ce am avut al treilea copil, ceva în comportamentul lui s-a schimbat. Nu mai era omul plin de entuziasm de până atunci, nu mai glumea, nu mai ieşeam împreună şi s-a apucat să consume alcool. Începuse chiar să întârzie la şi de la serviciu fără a fi capabil să dea nici măcar o explicaţie.

"O criză de personalitate, mi-am zis. Se poate întâmpla oricui!" Probabil, grija pe care o aveam faţă de copii l-a făcut să se simtă neglijat. "Doar nu-i copil, îmi spuneam deseori, trebuie să vadă cât sunt de ocupată!" "Să înţeleagă şi el!", mă plângeam la câte o vecină. Şi soţul meu nu înţelegea! Cu fiecare zi, criza dintre noi se adâncea.

După ce s-a născut şi al patrulea copil, după ce am sperat că, văzându-l, se va bucura, contrar aşteptărilor mele, s-a întristat şi mai mult.

În scurt timp a devenit şi violent. Vorbele grele pe care mi le arunca în prezenţa copiilor, criza de nervi pe care o făcea când îi auzea plângând, m-au dus la disperare. Erau şi copiii lui! Şi el era dator să-i iubească cu aceeaşi iubire pe care o aveam eu faţă de ei.

Era tatăl lor, iar eu eram mama lor. Împreună trebuia să fim o familie fericită, dar nu era aşa. Şi sfaturile de a-l părăsi erau din ce în ce mai dese. Până şi cei mai apropiaţi mă îndemnau să-l părăsesc. Dar cum s-o fac devreme ce patru copii ar fi avut de suferit?

Am început să schimb subiectul rugăciunilor mele. Nu-i mai ceream lui Dumnezeu fericire pentru familia mea, ci o soluţie. Am înţeles că fericirea este o utopie. Rămăsese doar ca subiect de "avarie". Acum trebuia să ne salvăm căsnicia şi să ne creştem copiii în linişte. N-aş fi voit să-i ştiu marcaţi de neînţelegerile noastre, cu atât mai mult că aveam un băiat şi trei fetiţe şi aşa destul de şubrede în ceea ce priveşte sănătatea. Cea mai mare se născuse cu o mică malformaţie.

Soluţia au fost chiar ei, copiii. Până atunci, fiind mici, iar soţul fiind la serviciu, mai toată ziua, eu am fost cea care le-am fost alături. Mi-am dat seama că şi seara când soţul se întorcea de la serviciu, eu eram tot în preajma lor, considerând pe bună dreptate că au nevoie de mine. Neglijasem însă că şi soţului trebuie să-i dau atenţia cuvenită şi să nu-i mai reproşez lipsa de implicare în creşterea copiilor. O făcea, dar din perspectiva persoanei care aduce cele necesare casei şi familiei, iar eu, alături de copii, trebuia să-i fiu mai recunoscătoare.

Când fetiţa cea mare a început să meargă la şcoală, am rugat-o să-l implice mai mult pe tatăl ei în efectuarea temelor pentru acasă, mai ales că are un scris deosebit de frumos. Iar soţul meu a început să se simtă util în familia sa, nu doar la serviciu, pe care de cele mai multe ori îl detesta.

Uneori, la sfârşitul temelor, chiar dacă el era frânt de oboseală, la dorinţa copiilor mergeam împreună în părculeţul din spatele casei în care locuiam şi ne jucam împreună. Nu mă dădusem niciodată în topogan, dar acum, de dragul copiilor şi văzând cum zâmbetul îi revine soţului pe buze, am acceptat să mă dau, chiar dacă trecătorii se uitau miraţi la noi.

Şi cu cât atenţia pe care i-o dădeam la întoarcerea de la serviciu era mai mare, cu atât şi înţelegerea dintre noi creştea.

Treptat a renunţat şi la alcool, deoarece temele, din ce în ce mai grele, necesitau o minte limpede, iar subiectul rugăciunilor mele a redevenit "fericirea familiei".

Cel puţin pentru moment, conştientizând că şi eu am avut vina mea, ne-am salvat! Mulţumesc Domnului! (Lidia)

Pagină realizată de pr. Felicia Tiba