Născut la 5 ianuarie 1917 la Zăpodia, Parohia Prăjeşti (BC), pr. Ştefan Tătaru, OFMConv. a urmat cursurile seminariale la Hălăuceşti şi Luizi-Călugăra, fiind sfinţit preot la 11 mai 1941.
A activat apoi în parohiile Prăjeşti, Luizi-Călugăra, într-o parohie Greco-Catolică din Bucureşti (1941-1947), profesor la Liceul Pedagogic "Iosif Vulcan" din Oradea (1947-1948) şi confesor la Institutul "Notre Dame de Sion" din Bucureşti (1948-1950).
A fost arestat de Securitate în 30 ianuarie 1951 şi închis la "Malmaison", iar după 11 luni de anchetă dură a fost trimis - împreună cu alţi 12 arestaţi ("lotul Tătaru-Todea") - în judecata Tribunalului Militar Bucureşti (TMB). La 20 noiembrie 1951, ofiţerii de Securitate Gh. Enoiu şi Vasile Grigore au întocmit "Referatul de trimitere în judecată" în care pr. Ştefan Tătaru era acuzat de omisiune de denunţ şi "ajutorarea şi încurajarea" preoţilor greco-catolici care refuzaseră trecerea la ortodoxism. Cităm din referatul respectiv: "Datorită sentimentelor ostile ce le nutreau faţă de succesele regimului nostru, sus-numiţii, servindu-se de calitatea lor de preoţi, au intrat în serviciul Vaticanului organizându-se şi activând împotriva RPR în cadrul grupului clandestin al fostului cult greco-catolic". Ordinul de trimitere în judecată a fost semnat de generalul Alexandru Gavrilescu, iar învinuirile i-au fost aduse părintelui Tătaru la 7 februarie 1953 de maiorul Adrian Frăţilă, preşedintele TMB.
Procesul s-a judecat în perioada 15-20 februarie 1952, iar la 20 februarie acelaşi an, preşedintele completului de judecată, Paul Finichi, l-a condamnat, prin sentinţa nr. 104, la muncă silnică pe viaţă. Sentinţa a fost menţinută şi după respingerea recursului prin decizia 1818/1952 a Curţii Militare de Casare şi Justiţie, iar pentru părintele Tătaru a început calvarul închisorilor comuniste: Jilava, Râmnicu-Sărat, Piteşti, Dej, Sighetu Marmaţiei, Bacău, Galaţi şi Gherla.
Prin decretul nr. 5/3.01.1963 i-a fost comutată pedeapsa la 25 de ani de muncă silnică, iar prin decretul 411/24.07.1964 a fost graţiat de restul pedepsei.
În închisoare - unde intrase având deja unele probleme de sănătate - părintele Tătaru s-a îmbolnăvit grav de ulcer duodenal şi reumatism la coloană, fiind declarat inapt de muncă. În decembrie 1956, aflat la Penitenciarul din Râmnicu-Sărat, părintele a intrat în greva foamei, nemulţumit de condiţiile inumane de detenţie şi de refuzul directorului penitenciarului, Alexandru Vişinescu, de a-i acorda medicamentaţia cerută.
Eliberat prin "biletul numărul 3950/1964", părintele a activat ca paroh de Focşani, iar după pensionare (1984) a activat la Bărăţia, Cioplea (Bucureşti), Parohia Greco-Catolică din Bucureşti, transferându-se în anul 1993 la Oradea la solicitarea expresă a episcopului Vasile Hossu. Moare la 9 martie 1995, fiind înmormântat la Oradea.
Urmare a unui memoriu din anul 2001 al Asociaţiei Juriştilor Greco-Catolici din Dej, procurorul general al României, Tănase Joiţa, a înaintat recurs în anulare împotriva Sentinţei 104/1952 şi a Deciziei 1818/1952, solicitând achitarea celor 13 condamnaţi în lotul Tătaru-Todea şi înlăturarea pedepsei complementare de confiscare a averii. Urmare acestei acţiuni juridice, la 2 octombrie 2002, prin Decizia nr. 4127, Curtea Supremă de Justiţie - Secţia Penală a admis recursul în anulare, motivând că Sentinţa şi Decizia din anul 1952 fuseseră pronunţate prin încălcarea legii, neexistând probe împotriva celor 13 condamnaţi pe nedrept.
A fost o reparaţie juridică şi morală tardivă, care nu a mai putut îndrepta răul imens produs de "justiţia" comunistă aservită Securităţii. O dată cu pr. Ştefan Tătaru au mai fost reabilitaţi card. Alexandru Todea, ep. Gheorghe Guţiu, preoţii Mihai Rotaru, Martin Mihoc, Gheorghe Dumitraş, Gheorghe Vameşiu ş.a.
