Având ca moto îndemnul Maicii Tereza de Calcutta: "Să facem un lucru frumos pentru Domnul!", cu emoţie şi puţină teamă de necunoscut, ne-am aventurat în ceea ce se numeşte şi înseamnă viaţa de misionar.
În cadrul anului pastoral-social, în perioada 20 noiembrie 2007 - 20 mai 2008, am avut bucuria de a face o experienţă misionară în Parohia Maikona (Kenya). Preoţilor din Dieceza de Iaşi, respectiv pr. Eugen Blaj, pr. Victor Osoloş şi pr. Isidor Mârţ, care îşi desfăşoară activitatea în misiune, ne-am alăturat şi noi în calitate de seminarişti.
Cei 8.000 de km care separă România de Kenya i-am parcurs în 12 ore de zbor. Tot 12 ore a durat şi călătoria din capitală până în misiune (650 km). Însă, de această dată, călătoria a fost mult mai solicitantă şi obositoare din pricina drumului "asfaltat" cu rocă vulcanică şi nisip, întrerupt de nenumărate gropi. Pe măsură ce ne apropiam de misiune, încet-încet dispărea vegetaţia şi, odată cu ea, ne îndepărtam de zona civilizată. La orizont se profila din ce în ce mai mult zona deşertică, se micşora dimensiunea caselor până la apariţia corturilor, în jurul cărora zăream oameni îmbrăcaţi în haine tradiţionale, complet noi ochilor noştri de europeni.
Ajunşi în misiune, ne-am integrat relativ uşor în comunitate, mulţumită preoţilor care erau permanent alături de noi. Din fericire, nu am întâmpinat dificultăţi prea mari în acomodarea la condiţiile de climă, alimentaţie, zonă deşertică şi ritm de viaţă.
În Parohia Maikona, pe lângă activitatea pastorală, preoţii desfăşoară şi un amplu proiect social-educativ. Administrează un dispensar, susţin 17 grădiniţe şi o şcoală primară, precum şi alte iniţiative pe plan educaţional. Desigur, toate aceste activităţi necesită un efort uneori epuizant atât din punct de vedere fizic, cât mai ales financiar. În acest timp noi am luat parte din plin la toate activităţile misiunii. Deoarece în câmp educaţional, în special în ceea ce priveşte proiectul grădiniţelor, misiunea se află încă într-un stadiu de pionierat, noi am ajutat la menţinerea, dezvoltarea şi construirea de noi aşezăminte în care copiii să poată învăţa.
Activităţile zilnice se încheiau cu jumuyia (rugăciunea de seară făcută în mijlocul comunităţii). După lăsarea întunericului, oamenii dintr-un anumit "cartier" se adunau în faţa locuinţei unuia dintre ei, sub cerul înstelat, în liniştea deplină a serii acompaniată doar de "cântul" caprelor şi al cămilelor adunate în ţarcuri special amenajate, atmosferă "înmiresmată" de mirosul laptelui proaspăt muls şi al fumului care se ridica prin orificiile casei tradiţionale. Momentul de rugăciune începea cu cântece intonate de glasurile suave ale copiilor care întrerupeau liniştea aşternută în sat odată cu lăsarea serii. După proclamarea evangheliei, urma cuvântul de învăţătură ţinut de catehet în limba tribului, câteva intenţii formulate de credincioşii participanţi şi binecuvântarea finală dată de preot.
Cele mai înălţătoare momente au fost trăite de noi în timpul sfintei Liturghii. Chiar dacă credincioşii sunt nevoiţi să parcurgă uneori distanţe destul de mari printre pietrele arse de soare pentru a ajunge la biserică, acest lucru nu-i împiedică să participe activ şi dinamic la toate momentele sfintei Liturghii, exprimându-şi bucuria prin cântece şi dansuri liturgice.
Înainte de a pleca în Kenya am văzut şi auzit multe despre viaţa din misiune. Însă pentru a-ţi face o imagine reală despre ce se întâmplă acolo, nu este suficient doar să primeşti informaţii de la alţii, ci trebuie să locuieşti în mijlocul oamenilor din acele ţinuturi. Noi am avut acest privilegiu şi, pentru aceasta, îi mulţumim Domnului.
