Cea de-a XVI-a Zi Mondială a Bolnavului va fi celebrată în ziua de 11 februarie, cu tema "Euharistia, Lourdes şi îngrijirea pastorală a bolnavilor". În Dieceza de Iaşi întâlnirea cu bolnavii şi celebrarea rugăciunilor pentru bolnavi vor avea loc în ziua de 13 mai. Secretarul Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Sanitară indică în figura episcopului cheia pentru întărirea unei pastoraţii sanitare capabilă să răspundă la necesităţile pastorale şi sociale de astăzi. Pentru acest obiectiv se priveşte la aportul şi la activităţile acestui dicaster, a cărui dimensiune şi însemnătate este ilustrată în acest interviu de către episcopul José Luis Redrado Marchite, O.H. Redăm o parte din interviu, el putând fi găsit în întregime pe www.ercis.ro.

- Care este misiunea Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Sanitară?
Este vorba de un dicaster specific pentru pastoraţie; nu este un Minister al Sănătăţii ca acela al statelor. Acest lucru trebuie înţeles bine. Caracteristica sa primară este aceea de "pastoraţie a sănătăţii", cu tot ceea ce implică termenul "pastoraţie": evanghelizare şi acţiune a Bisericii în sectorul sanitar, fie pentru bolnavi, fie pentru cei sănătoşi, începând de la cei care se îngrijesc de bolnavi. Misiunea dicasterului se extinde şi la prevenire, un aspect îndreptat către toate persoanele, ca să fie ocrotită sănătatea ca atare. Prin pastoraţie sanitară înţelegem modul cu care Isus stătea cu bolnavii şi-i ajuta să dea sens bolii.

- Acest lucru implică un contact personal strâns şi direct cu cei suferinzi...
Este vorba de a duce un mesaj de valori creştine bărbaţilor şi femeilor bolnavi. A-i trezi la un nou sens al vieţii, redescoperind că viaţa lui Isus a avut sens atunci când era evanghelizare; atunci când de pe cruce a revărsat asupra noastră o mare iubire mântuitoare, o mare suferinţă îmbibată de iubire. Şi Biserica, în evanghelizarea, în pastoraţia sa, este chemată să facă această realitate constantă şi să o facă să fie trăită.
La aceasta sunt chemate, îndeosebi serviciile pastoraţiei în spitale şi, desigur, şi toţi catolicii care nu se pot limita numai la îngrijirea trupului, ci trebuie să privească întreaga persoană. Deci rămânerea în spitalele catolice trebuie să fie mai ales o prezenţă care să reînnoiască viaţa, care să spună ceva bolnavilor, care să-i facă să-l întâlnească pe Domnul. Pentru aceasta, dicasterul nostru încearcă să formeze bărbaţi şi femei care să poată sta mai aproape de bolnavi şi a le da acest mesaj: să descopere că boala nu este inutilă, ci poate să ducă la un drum, cum este cel spre Emaus, în care se descoperă că Domnul merge împreună cu noi.

- Cum pune în practică dicasterul dv. această acţiune evanghelizatoare?
Dicasterul are funcţii instituţionale; fundamental este a anima, a informa şi a forma, în afară de faptul de a fi la zi cu ceea ce se întâmplă în lumea sănătăţii şi a bolii, pentru a perfecţiona formele în care să fie integrată pastoraţia. Se încearcă să se promoveze valorile prin congrese internaţionale, reuniuni de grupuri, cursuri, seminarii, programe radiofonice şi de televiziune, publicarea de cărţi, revista noastră "Dolentium hominum" - difuzată în patru limbi în toată lumea - în care se oferă criterii despre sănătate şi boală, sensul creştin şi cum trebuie să fie realizată această slujire. Fac parte dintre finalităţile noastre cele douăzeci şi două de mari congrese internaţionale care s-au desfăşurat cu participarea a foarte mulţi profesionişti care au venit să asculte şi să intervină: o medie de şase sute de persoane la o conferinţă şi în două cazuri au fost nouă mii de înscrieri. Evantaiul de posibilităţi este deci foarte amplu. Tot în cadrul promovării s-au desfăşurat şi câteva călătorii internaţionale organizate de Consiliul Pontifical pentru Pastoraţia Sanitară: peste 150 de călătorii pentru a intra în contact cu sectorul sănătăţii în diferite naţiuni şi a vedea munca desfăşurată de conferinţele episcopale în acest sector.

- Orizontul de acţiune al dicasterului dv. este foarte vast. Care sunt actualmente priorităţile?
Persoanele care trebuie să acţioneze în pastoraţie sunt înainte de toate episcopii. Am spus aceasta cu forţă, pentru că episcopul, în dieceza sa, este succesorul apostolilor. Lui i-a fost dată misiunea de a evangheliza, a sfinţi şi a conduce. Pe Isus îl găsim mereu printre cei bolnavi; la fel pe apostoli. Am insistat încă de la început ca fiecare conferinţă episcopală să aibă un episcop responsabil cu pastoraţia sanitară, care să anime în fiecare ţară grupuri de persoane dedicate pastoraţiei sănătăţii în dieceze. Şi acest lucru s-a răspândit foarte mult.

- Care sunt momentele acestei pastoraţii care reprezintă puncte de referinţă?
Avem trei date privilegiate, în Biserică, în ceea ce priveşte sănătatea: scrisoarea apostolică "Salvifici doloris" (despre sensul creştin al suferinţei umane) a lui Ioan Paul al II-lea, pe care ar trebui s-o citim în genunchi, care este din 11 februarie 1984. Exact după un an, a fost instituit acest dicaster. Şi în anul 1992 a fost instituită Ziua Mondială a Bolnavului. Deci trei date cheie, ca punct de referinţă al pastoraţiei sanitare. Ziua Mondială a Bolnavului, încă din anul 1993, a fost celebrată în fiecare an într-o ţară diferită; ultima la Seul (Coreea de Sud). Dar, începând de la aceasta, papa a indicat că Ziua Mondială va trebui să fie celebrată în felul următor: cu solemnitate la fiecare trei ani; în fiecare an la 11 februarie la nivelul Bisericii locale. Celebrarea solemnă trienală ne permite şi să ne coordonăm cu Ziua Mondială a Tineretului - care se desfăşoară în fiecare an în Biserica locală şi la fiecare trei ani în formă solemnă - şi cu Întâlnirea Mondială a Familiei, ultima desfăşurându-se în oraşul spaniol Valencia. Deci ne vom pregăti şi vom încuraja Bisericile locale pentru că Ziua Bolnavului a fost şi este o mare binecuvântare pentru pastoraţia sanitară: a trezit enorm această muncă, promovând mult lumea bolnavilor.

- Ce alte obiective se profilează în acest moment în dicasterul pentru pastoraţia sănătăţii?
Continuă să fie foarte importantă prezenţa Bisericii alături de bolnavii de SIDA şi alături de cei care se află în fază terminală. Nu aş vrea, la sfârşitul vieţii, să fiu cu cineva care nu ştie să însoţească. Este necesar ca bolnavii terminali să fie însoţiţi de persoane în măsură să înţeleagă situaţia, pentru că tocmai un moment final şi decisiv cum este acela poate schimba viaţa multor bolnavi. Deci, o altă provocare ce se prezintă pentru pastoraţia sanitară şi pe care dicasterul nostru este angajat s-o ducă mai departe este formarea persoanelor care-i însoţesc pe bolnavi: preoţi, călugări, călugăriţe şi laici pregătiţi pentru serviciile pastorale în spitale sau în parohii, pentru a-i asista pe cei bolnavi. Nu este o muncă uşoară. Este necesară o formare de bază şi o formare specializată. Pentru aceasta apar centre de specializare în pastoraţia sănătăţii. Este necesar şi un voluntariat corespunzător acestei realităţi, pentru că nu se poate sluji lumea bolnavilor doar cu intenţii bune; este vorba de un context complex care cere pregătire. Un alt aspect esenţial este programarea serviciilor pastorale, pentru a le orienta să dea un răspuns nu numai necesităţilor momentului. Echipa pentru pastoraţia sănătăţii dintr-un spital trebuie să fie integrată cu toate activităţile centrului. Şi, insist, nu este vorba numai de a-i îngriji pe bolnavi, ci de a intra în contact cu tot personalul sanitar. Este fundamental şi a şti să se plaseze, ceea ce nu e uşor, într-o lume aşa de complexă cum este cea spitalicească, într-o medicină care este tot mai tehnicizată, şi a şti să alimenteze alte valori cum sunt cele ale unei umanizări, cu o atenţie deosebită faţă de bioetică. Toate acestea necesită formare. S-a făcut mult, dar mai rămâne mult de făcut. (De Marta Lago, Zenit)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu