(din scrisoarea unui copil către mama din străinătate)

Sunt de două săptămâni în vacanţă şi dacă mă veţi întreba cum am terminat anul şcolar vă voi spune că bine, dar nu e adevărat. Am multe note mici pe care nu mi le explic. Chiar şi învăţătoarea mi-a spus că nu ştie ce se întâmplă, că nu mai sunt ca altădată. Nu i-am răspuns nimic. Eu ştiu în sufletul meu ce se întâmplă, dar nu pot spune doamnei învăţătoare. Sincer, mamă, mi-e dor de tine! Mi-e dor de tata, mi-e dor să vă aud, să ştiu că sunteţi aici cu mine.

Ştiu, aţi ales să plecaţi ca să ne fie mai bine. Mai întâi tata, apoi tu, mamă. Aţi plecat amândoi şi m-aţi lăsat în grija bunicii. Ea e bătrână. Dacă strig mai tare, îmi face observaţii. Dacă privesc la televizor, mă ameninţă că mă spune vouă. Dacă nu mă vede învăţând, îmi spune că nu o să fiu bun de nimic în viaţă. Dacă mă vede plângând, îmi spune că sunt un morocănos şi un alintat şi că s-a săturat de mine. Eu o înţeleg, e bătrână şi are nevoie de linişte. La anii ei nu eu trebuia să fiu alături de ea, ci ea trebuia să se simtă bine în prezenţa nepotului ei. Dar nu are încotro. M-aţi lăsat în grija ei, iar ea face ce poate.

Mi-e dor, mamă, de tine! Ceea ce mi-ai trimis ultima dată, acele jocuri pentru computer, le au şi prietenii mei, iar bicicletei i s-a rupt lanţul. Acum nu ştiu dacă mai vreau o alta. Nu-mi mai trebuie nici jocuri pentru computer şi, nu o să mă crezi, dar nu-mi mai trebuie nici dulciuri. Am nevoie de tine, chiar dacă uneori ai fost aspră cu mine, m-ai certat şi chiar m-ai bătut atunci când am greşit. Ceartă-mă, bate-mă, fă-mi ce vrei, dar vino acasă! Nu-mi mai trebuie banii tăi şi nici banii tatălui, nu-mi mai pasă de motivele pentru care aţi plecat. Prefer să beau mereu ceai, dar să fiu cu tine şi cu tata sau măcar cu tine. Nu mai vreau să stau cu bunica.

Să nu mă înţelegi greşit, bunica e o femeie bună, dar nu înţelege că mi-e dor de voi.

În primele săptămâni m-am bucurat că am rămas cu ea. Am zis că voi face ceea ce vreau, dar acum m-am plictisit. Ea nu mă sărută aşa cum mă sărutai tu. Nu m-a luat niciodată în braţe. Îmi spune că sunt mare şi că trebuie să-mi fie ruşine. Dar în clasa a III-a, pot spune că sunt mare? Şi dacă sunt mare, nu trebuie să mă iubească nimeni?

Acum două săptămâni, la premiere, unii dintre colegii mei au venit cu părinţii. I-am văzut atât de fericiţi şi pe unii şi pe alţii încât am izbucnit în plâns. Recunosc, eu nu am luat nici un premiu, dar nici nu am fost motivat să învăţ. Cine să se bucure de notele mele? Bunica? Ei îi este indiferent. Îmi repetă toată ziua că trebuie să învăţ şi atât.

Nu o să mă crezi, dar nu mai sunt nici ministrant. Am lipsit o dată de la Liturghia de duminică şi de atunci nu am mai mers să ministrez. Mi-a fost frică. Părintele a trimis un alt ministrant după mine, dar mi-e ruşine să merg, ştiind că am lipsit în acea duminică. Dacă ai fi fost alături de mine, nu m-aş fi temut. Cred că nu aş fi lipsit nici de la Liturghie în acea duminică.

Poate veniţi în luna august. Aud că atunci vin mulţi dintre cei plecaţi în străinătate. M-aş bucura să vă văd şi să vă simt aproape măcar o lună.

Mamă, promite-mi că vii. Eu te voi aştepta, indiferent de promisiunile tale. Eu voi încerca să fiu cuminte şi s-o ascult pe bunica. Dar tu eşti şi vei rămâne mama mea. Deocamdată, nimeni nu va putea să te înlocuiască în viaţa mea. Eşti unică, eşti mama mea şi, indiferent de lipsurile pe care le avem, te aştept să fii cu mine. Mamă, mi-e dor de tine! Te aştept! Promite-mi că vii! Voi fi cel mai cuminte copil din lume. (Răzvan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba