Pentru mulţi scrierile sacre reprezintă, pe bună dreptate, nu numai un refugiu sau o facilitate în a cunoaşte minunăţiile lucrării de mântuire săvârşite de Dumnezeu în favoarea oamenilor, ci şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie practică. Nimic rău în asta, de vreme ce voinţa lui Dumnezeu prezentă în istoria omenirii (în sensul de adevărată întrupare), nicăieri nu este mai bine ilustrată decât în Sfintele Scripturi: Dumnezeu cu oamenii, Dumnezeu în limbaj omenesc, Dumnezeu în mod uman de comportare, Dumnezeu una cu omul (în persoana Fiului întrupat), Dumnezeu la început, de-a lungul şi la capătul celălalt al istoriei.

Probleme pot apărea însă din momentul în care cineva - avându-se în vedere pe sine însuşi şi deci numaidecât în centrul atenţiei - caută să folosească frânturi de texte sacre în folosul propriu, fie el şi spiritual. Dacă, în loc să se scufunde ca într-un ocean în splendoarea ofertei divine, pierzând orice pretenţie sau referire la sine însuşi, pentru a ieşi impregnat, transformat şi având Scriptura ca o a doua natură, încearcă să-şi aplice "ceva" - după bunul plac - din sacralitatea Bibliei, va eşua lamentabil.

De ce oare însuşi verbul "a aplica", având în compoziţia sa cuvântul "plic", sugerează ceva din afară, instrumentalizat şi lipit cu forţa? Poate pentru că duce cu gândul la plic şi la timbru: (l)a (a)plic(a). A umezi un pic Scriptura cu sentimente personale şi a o lipi peste o viaţă ce se sustrage mereu mesajului esenţial al acesteia sună mai urât decât orice altă instrumentalizare. Dacă mesajul vieţii tale - sau conţinutul plicului, pentru cei ce preferă imaginea deja folosită - este de-a dreptul o contramărturie, cum de-ţi permiţi să arunci praf provenind din sfâşieri scripturistice în ochii proprii şi ai "filateliştilor" bine intenţionaţi pe care îi dai gata cu ceea ce ai aplicat deasupra? Această întrebare nu e menită să trezească teamă de Scripturi, ci respect şi corectitudine. Dar atunci cum ar fi mai bine de procedat cu Sfânta Carte?

De aplicare nici măcar nu poate fi vorba. Parcă doar prin armată se mai fac un fel de "aplicaţii" cu simulări de situaţii şi adversari presupuşi, pentru a pune în practică ceva care nu face parte din viaţă şi nici nu este numaidecât în favoarea ei. Dar nu este aici locul justificării a fel de fel de proceduri. Referirea este făcută numai pentru a se vedea lipsa de potrivire şi a se evita transferul de metodologie. Aşadar, nici pomeneală de aplicare şi cu atât mai puţin de aplicaţie în cazul nostru, al celor doritori de viaţă creştină autentică, impregnată de Scripturi.

Cuvântul cheie ce trebuie avut mereu în vedere când se caută apropierea (şi chiar - de ce nu? - suprapunerea) dintre ceea ce reprezintă Biblia şi viaţa proprie este "discernământ". A discerne nu înseamnă doar a deosebi binele de rău printr-un procedeu de separare de tipul cernutului, ci şi a cumpăni, a analiza, a pune în ordine şi a trage concluziile, dar nu de unul singur. Şi asta pentru că înainte de toate trebuie să te abandonezi în prezenţa lui Dumnezeu ca o carte deschisă. De fapt, cartea vieţii tale deschisă, faţă în faţă cu Cartea Sfântă şi tu pregătit pentru o confruntare "cu cărţile pe faţă". Nu pentru un schimb reciproc, nici pentru un fel de negociere, ci pentru "a juca" totul pe o singură "carte", căci alta nu mai ai şi nici nu vei mai avea vreodată. Unicitatea fiecărei persoane şi a vieţii sale pământeşti invită tocmai la astfel de confruntări. Iar rezultatul? E de dorit să fie un fel de armonizare, eliminând mai presus de toate contradicţia şi chiar neconcordanţa.