"Iar acuma rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Iubirea nu încetează niciodată" (1Cor 13,8.13).
Sfântul Ioan, apostol şi evanghelist, este cunoscut în istoria creştină ca discipolul pe care îl iubea Isus, apostolul iubirii, pentru insistenţa pe care o arată îndeosebi în prima dintre cele trei scrisori ale sale, cu privire la porunca cea mai importantă: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău..., care este iubirea, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi...; cine îl iubeşte pe Dumnezeu, să-l iubească şi pe semenul său".
Apostolul neamurilor, sfântul Paul, nu este mai prejos. Este bine cunoscut elogiul iubirii, capitolul al 13-lea, din Scrisoarea întâi către Corinteni.
După ce în capitolul anterior prezintă diferitele carisme (daruri) în Biserică, şi în mod magistral doctrina trupului mistic al lui Cristos, autorul se opreşte cu precădere asupra iubirii - o cale şi mai minunată.
Nici vorbirea umană poliglotă, nici cea a îngerilor, nici darul profeţiei, nici ştiinţa şi cunoaşterea tuturor tainelor, nici credinţa care mută munţi din loc, nici împărţirea bunurilor la săraci, nici jertfa trupului propriu nu pot fi egale cu iubirea: "Dacă nu aş avea iubire, nu aş fi nimic, nu mi-ar folosi la nimic".
Versetele 4-7 fac o caracterizare foarte practică a iubirii adevărate: îndelunga răbdare, buna voinţă, fără invidie, fără fală, cuviincioasă, altruistă, blândă, iertătoare: "Toate le suportă, toate le crede, toate le speră. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta, ştiinţa se va sfârşi".
Viaţa în iubirea creştină maturizează, asigurând rodnicia, în comuniunea cu Isus, viţa dătătoare de sevă, de har şi de viaţă fericită, veşnică.
