Se pare că suferinţa cere astăzi cel mai mare tribut oamenilor din ţările subdezvoltate, cu precădere celor din Africa. De cele mai multe ori taxa este plătită nu de aceia care sunt responsabilii suferinţei, dar de către cei inocenţi. Dureroasele conflicte din Sudan, Somalia, Darfur, Coasta de Fildeş, Congo se repercutează mai ales asupra femeilor şi copiilor care rămân orfani. E doar un exemplu, fără a avea intenţia de a picta tabloul suferinţei din Africa. Desigur, multe alte situaţii în care sunt prezente drogul, criminalitatea, violenţa ar putea fi invocate. Situaţii în care întrebarea firească ce îşi face loc cu vehemenţă în suflet este: cum mai poate fi trăită credinţa în mijlocul unui astfel de infern terestru? Mai ales cum poate fi Biserica purtătoare a veştii celei bune pentru cei cărora viaţa le-a distrus orice vis de pace şi armonie?
Paradoxul este că tocmai aici înţelegi ce este credinţa. Nimeni, dacă nu este animat de credinţă, nu ar putea accepta această provocare de a fi semn de speranţă acolo unde, omeneşte vorbind, nu este nici o speranţă. Credinţa nu se probează la lumina zilei, unde totul este clar şi logic, dar în noapte, aşa cum pentru Abraham saltul de calitate în credinţă era să se arunce în obscuritate. Eroismul uman fără Dumnezeu propus de Camus ar da faliment aici.
În acest context de suferinţă, Biserica este singura care mai poate aduce speranţă, tocmai pentru că ea face auzită vocea lui Dumnezeu: "Am văzut necazul poporului meu în Egipt şi durerea lui o ştiu" (Ex 3,7) care intervine în istoria pecetluită de păcat. Şi sunt atâtea mărturii care contrariază spiritul comod al trăirii creştine prin credinţa care se naşte tocmai din suferinţă, ca rod al "durerilor naşterii". După cum spunea şi pr. Gabriel Cimpoeşu, misionar în Coasta de Fildeş unde războiul şi sărăcia "sunt la ele acasă", "speranţa nu a murit, ba mai mult s-a consolidat în aceste momente dificile, a fost redescoperită şi cei de aici o trăiesc acum cu mai multă intensitate. Prin suferinţă au ajuns la izvorul vieţii, la Isus".
Din acest continent în care par a fi concentrate, ca într-un infern, toate contradicţiile şi tragediile epocii noastre, speranţa şi credinţa au răsărit astfel ca roadele bogate şi proaspete ale unui sol fertil. Biserica de aici este tânără şi vie, iar oamenii trăiesc setea de Dumnezeu cu o intensitate neobişnuită. Chiar statisticile Agenţiei Fides arată că, spre deosebire de Europa, numărul preoţilor, al seminariştilor, al persoanelor consacrate a crescut, iar viaţa spirituală e trăită la un alt nivel. Oamenii, deşi nu au mai nimic din punct de vedere material, sunt mereu cu recunoştinţa pe buze, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru darul credinţei. Rugăciunile pe care le înalţă către Dumnezeu şi mai ales sfânta Liturghie sunt pline de bucurie şi de viaţă. Cum se explică acest paradox?
Pentru mine toate aceste realităţi au constituit un punct de reflecţie care mi-au redimensionat atât imaginea despre Dumnezeu cât şi imaginea despre creştinism. Mi-am dat seama astfel că noi, creştinii, avem un Dumnezeu al bucuriei şi al vieţii şi atâta timp cât trăieşti în Dumnezeu experimentezi acea plenitudine şi armonie ce există în Sfânta Treime. E vorba de acea bucurie în Duhul Sfânt despre care Isus spunea că "nimeni nu o va lua de la voi" (In 16,22). Africanul poate trăi această plenitudine pentru că ea nu este sufocată de atâtea griji şi frământări pentru ziua de mâine. Pe noi însă ce ne-ar împiedica să experimentăm această bucurie?
