"În lume veţi avea necazuri; însă, curaj! Eu am învins lumea" (In 16,33b).
Întreaga istorie creştină are pagini însângerate. Isus, slujitorul lui Iahve, este anunţat de către profeţi ca un om al durerilor. La prezentarea sa în templul din Ierusalim, bătrânul Simeon, luându-l în braţe pe prunc, deşi vede el "lumină spre luminarea neamurilor şi spre gloria poporului tău, Israel", totodată spune că este "semn care va stârni împotrivire" (Lc 2,32.34).
Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, în prologul evangheliei scrise de el, confirmă cele spuse de Simeon: "A venit la ai săi, şi ai săi nu l-au primit, dar cei care l-au primit au devenit copii ai lui Dumnezeu" (In 1,11-12).
Împotrivirea faţă de Isus este bine cunoscută pe tot parcursul vieţii, apogeul fiindu-i răstignirea. I-a prevenit pe ucenici despre acest sfârşit tragic, atenţionându-i că "nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său" (In 15,20), le spune şi ce îi aşteaptă: "Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi" (In 15,20).
După înălţarea la cer a Învăţătorului, ucenicii au simţit din plin suferinţele. Nu numai ei, martorii oculari ai Fiului lui Dumnezeu, întrupat, ci şi toţi aceia care, de-a lungul celor două milenii creştine, au crezut şi cred în el.
Cum să nu dai crezare aceluia care a învins moartea? Care a înviat a treia zi? Care e mereu viu!
În sărbătoarea Crăciunului, 1932, marele Gandhi, reflectând asupra misterului vieţii, referindu-se la Cristos, notează: "Cristos viu înseamnă o cruce vie. Fără ea, viaţa nu este decât o moarte agitată".
Încurajarea pe care Isus o face ucenicilor săi nu e pur sentimentală, ci de-a dreptul fundamentală. Ea este asigurată, patronată de către Mângâietorul, Duhul adevărului, al luminii şi al tăriei. Totodată şi de Maria, maica Bisericii.
A lupta, avându-l comandant pe Isus Cristos, înseamnă a fi sigur de victorie!
