Continuăm să redăm din întrebările pe care tinerii le-au adresat Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea în cadrul unei întâlniri cu tinerii din Roma şi din diecezele din regiunea Lazio, în Piaţa "Sf. Petru", în ziua de 6 aprilie 2006.
- Sanctitate, mă numesc Vittorio, sunt din Parohia "San Giovanni Bosco" la Cinecitta, am 20 de ani şi studiez la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei la Universitatea din Tor Vergata. În mesajul dv. ne invitaţi să nu ne fie teamă să răspundem Domnului cu generozitate, mai ales când ne propune să-l urmăm în viaţa consacrată sau în viaţa sacerdotală. Ne spuneţi să nu ne fie teamă, să ne încredem în el şi că nu vom rămâne dezamăgiţi. Mulţi dintre noi sunt convins că se gândesc să-l urmeze pe Isus pe o cale de consacrare specială, dar nu este întotdeauna uşor de înţeles dacă aceea va fi calea dreaptă. Vreţi să ne spuneţi cum aţi înţeles dv. care vă era vocaţia? Puteţi să ne daţi sfaturi pentru a înţelege mai bine dacă Domnul ne cheamă să-l urmăm în viaţa consacrată sau sacerdotală? Vă mulţumesc.
În ceea ce mă priveşte, am crescut într-o lume foarte diferită de cea actuală, dar situaţiile se aseamănă. Pe de o parte, era încă situaţia de "creştinătate" în care era normal a merge la biserică şi a accepta credinţa ca revelaţie a lui Dumnezeu şi a încerca să trăieşti după revelaţie; pe de altă parte, era regimul nazist, care afirma cu voce tare: "În noua Germanie nu vor mai fi preoţi, nu va mai fi viaţă consacrată, nu mai avem nevoie de aceşti oameni; căutaţi-vă o altă profesie". Dar tocmai auzind aceste voci "puternice", în confruntare cu brutalitatea acelui sistem cu chip inuman, am înţeles că era încă multă nevoie de preoţi (...). În plus, două lucruri m-au ajutat pe acest drum: încă de copil, ajutat de părinţii mei şi de paroh, am descoperit frumuseţea liturgiei şi am iubit-o din ce în ce mai mult, pentru că simţeam că în ea ne apare frumuseţea divină a cunoaşterii, a-l cunoaşte pe Dumnezeu, Sfânta Scriptură, graţie căreia este posibil să ne introducem în această mare aventură a dialogului cu Dumnezeu care este teologia. (...) Fireşte, nu au lipsit dificultăţile. Mă întrebam dacă aveam cu adevărat capacitatea de a trăi pentru toată viaţa celibatul. Fiind un om de formaţie teoretică şi nu practică, ştiam şi că nu este suficient să iubeşti teologia pentru a fi un bun preot, ci este şi necesitatea de a fi disponibil mereu faţă de tineri, faţă de bătrâni, faţă de bolnavi, faţă de săraci; necesitatea de a fi simplu cu cei simpli. (...) Revenind la întrebare, mă gândesc că este important să fim atenţi la gesturile Domnului pe drumul nostru. El ne vorbeşte prin evenimente, prin persoane, prin întâlniri: este nevoie să fim atenţi la toate acestea. Apoi, al doilea punct, a intra cu adevărat în prietenie cu Isus, într-o relaţie personală cu el şi a nu şti numai de la alţii sau din cărţi cine este Isus, ci a trăi o relaţie din ce în ce mai mult aprofundată de prietenie personală cu Isus, în care putem să începem să înţelegem ceea ce ne cere el. Şi apoi, atenţia faţă de ceea ce sunt eu, faţă de posibilităţile mele: pe de o parte, curaj şi, pe de alta, umilinţă şi încredere şi deschidere, cu ajutorul venit şi din partea prietenilor, a autorităţilor Bisericii şi chiar din partea preoţilor, a familiilor: ce vrea Domnul de la mine? Desigur, aceasta rămâne întotdeauna o mare aventură, dar viaţa poate reuşi numai dacă avem curajul aventurii, încrederea că Domnul nu mă va lăsa niciodată singur, că Domnul mă va însoţi, că mă va ajuta.
Traducere de Ovidiu Bişog
