Fragilitatea formelor de exprimare şi goana după veşminte noi pentru mesajul creştin pot provoca rupturi şi degenerări grave chiar în ceea ce priveşte esenţialul revelaţiei şi al actualizării mântuirii. Poate că de la un timp lucrurile au ajuns să capete nuanţe acceptabile pentru unii, aspect de ambient propice pentru alţii şi culori de complăcere pentru cei mai mulţi; dar superficialitatea importului de "tehnologie" în acest domeniu dă pe dinafară excrescenţe cu duhori de manifestare patologică. Creştinismul întrupat în istorie a ajuns să fie supus, în zilele noastre, unor presiuni şi atacuri mult mai perfide şi mai periculoase decât toate tipurile de persecuţie înregistrate în cronici.
Dacă un Bossuet putea afirma în timpul său cu referire clară la Cristos: "Tocmai pentru el a gândit Aristotel, tocmai pentru el au mărşăluit legiunile lui Cezar...", astăzi se invocă refuzarea unui triumfalism de faţadă şi se exaltă tânguirea (un fel de cântare a prohodului). Nu mai este la modă teologia creştină a istoriei. Respectul pentru dreptul şi libertatea oricui de a se exprima ca un egal al tău, deşi în practică (poate că în numele unei religii diferite sau al refuzului demnităţii creştine) ai ca interlocutor nici mai mult nici mai puţin decât un atentator cu acte în regulă, tocmai acest respect, pe care ţi-l impui ţie şi celor ce acceptă regulile jocului, ajunge să dea apă la moară obrăzniciilor şi neruşinărilor a fel de fel de anticrişti.
Şi totuşi, filozofiei greceşti i-a dat viaţă şi perspectivă doar creştinismul. Utilitate şi sens structurilor geopolitice romane le-a dat tocmai evanghelizarea din primele veacuri. Ba chiar şi lovitura de graţie ce trebuia dată numaidecât păgânismului constă în superioritatea mesajului creştin şi în faptul că o astfel de confruntare a fost luată în serios. Mai recent, ne limităm la vreo invocaţie de tipul rugăciunii universale în care cerem putere de a lupta cu noul păgânism invadator şi obraznic. Dar cine mai ia în serios păgânismul şi îl vede ca pe un pericol? El nu a murit niciodată. Nu a murit definitiv de vreme ce Cristos nu este încă "totul în toate". Dar revenirea sa în forţă se datorează faptului că nu mai este luată în serios confruntarea decisivă. Şi asta în numele respectului şi a libertăţii de conştiinţă. Şi astfel, lăsat să-şi facă mendrele, păgânismul dă buzna până în inima a ceea ce a mai rămas pe ici pe colo din esenţialul vieţii şi al civilizaţiei creştine.
Înculturarea evangheliei a adus roade incontestabile, dar nu se poate să o iei mereu de la capăt, cu forme noi, de dragul cuiva care se simte stânjenit în rolul de imponent al mesajului de mântuire pentru că s-ar identifica prea mult cu forma civilizatoare europeană. Necesitatea constă - dimpotrivă - în reevanghelizarea culturii care se vrea desacralizată şi care bântuie în derivă. Iar spunând cultură, referirea se extinde la tot ceea ce reprezintă modul de a fi, de a trăi, de a se comporta şi de a aspira al omului modern, atentator la demnitatea persoanei. Pentru salvarea totală a acestei persoane umane "Cuvântul s-a făcut trup". Iată ancorarea misterului celebrat la Crăciun. Dincolo de romantismul formelor slabe atât de scoase în evidenţă şi uşor manipulabile, esenţialul constă tocmai în puterea acestui Cuvânt. În numele acestei forţe divine (de fapt persoană divină în carne umană), tocmai "când sunt slab, atunci sunt puternic" (în sens paulin), iar eroismul mărturiei, fie ea şi căzută la datorie, răscoleşte şi chiar răstoarnă lumea. Pentru a o salva.
