Despre sacramentul Reconcilierii, adică al împăcării omului cu Dumnezeu, cel mai potrivit ar fi să vorbească un preot. Printre oameni, nimeni altul în afară de el nu cunoaşte atât de aproape păcatele credincioşilor. Şi mai mult încă, nimeni altul în afară de el nu poate spune păcătosului: "Eu te dezleg de păcatele tale în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".
Îndrăznesc totuşi să scriu aceste rânduri ca unul care se află de partea cealaltă a scaunului de spovadă, printre păcătoşii care au nevoie de iertare. Cred că una dintre problemele cele mai dificile care se pune conştiinţei credincioşilor este următoarea: Cum e posibil ca, o dată iertat de Dumnezeu, printr-o spovadă bună, cu dorinţa sinceră şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui, păcatul pe care l-am crezut alungat definitiv din propria viaţă să reapară după un timp, încă o dată şi apoi de nenumărate ori, făcând necesare tot atâtea mărturisiri ulterioare? Reflectând pe marginea acestui aspect, rămâi descumpănit în faţa unei atari vulnerabilităţi a fiinţei umane şi te întrebi sceptic ce valoare mai au propunerile noastre de îndreptare de vreme ce căderile nu întârzie să apară. Nu mă refer aici la păcatele grave, ci la infidelităţile de fiecare zi faţă de Dumnezeu prin care îi întoarcem spatele lui şi aproapelui şi care de cele mai multe ori poartă pecetea egoismului.
Pentru cel care se angajează în mod serios pe un drum de purificare şi convertire a vieţii dinspre egoism spre iubire, spovezile, deşi imperfecte, dacă se poate spune aşa, în ordinea rezultatului imediat, au o mare eficacitate. E suficient să ne gândim numai la ce s-ar întâmpla dacă s-ar renunţa cu totul la această practică. Şi apoi e nevoie de multă răbdare pentru ca roadele să fie vizibile. Bobul de grâu care moare în pământ aduce mult rod, dar nu imediat. Asemenea lui, creştinul moare treptat pentru păcat, renunţă la egoism pentru a se deschide în iubire lui Dumnezeu şi aproapelui. Iar acest proces de adevărată înviere a omului împreună cu Cristos, dincolo de exigenţele luptei pe care o presupune alături de el sub stindardul crucii împotriva uneltirilor Diavolului, necesită din start conştiinţa păcatului propriu şi a fragilităţii umane şi acceptarea cu umilinţă a faptului că, în acest demers, dincolo de hotărârile personale şi forţele proprii, cu mult mai important este harul lui Dumnezeu oferit în mod gratuit prin sfintele sacramente: Spovada şi Împărtăşania. Schimbarea, de cele mai multe ori are loc gradual, în timp. Cu toţii am vrea ca haina albă primită la Botez să rămână veşnic imaculată şi o dată cu ştergerea păcatului strămoşesc, apa Botezului să ne păstreze curaţi sufleteşte pentru totdeauna. Dar ştim prea bine că acest lucru nu se întâmplă.
Ca oameni, resimţim în timp, pe propria conştiinţă am putea spune, consecinţele nefaste ale păcatului de neascultare al lui Adam. Dar, în acelaşi timp, suntem răscumpăraţi de Isus Cristos, mielul de Paşte care a fost jertfit şi a înviat pentru ca noi să nu mai fim sclavii păcatului. Privind realitatea din această perspectivă putem fi siguri că oricând ne putem încredinţa iubirii milostive a lui Dumnezeu, prin mijlocirea Mariei cea plină de har, având speranţa că lumina lui Cristos va risipi întunericul din inima noastră, iar Duhul Sfânt, Mângâietorul, va restabili în noi frumuseţea chipului lui Dumnezeu după care am fost creaţi.
