Din totdeauna mi-au plăcut cadourile! Dar oare cui nu-i plac? Mi-a plăcut să primesc şi să ofer. Îmi amintesc şi acum cum îmi puneam deoparte puţinii bani pe care îi primeam pentru pachetul de şcoală, iar de 8 Martie îi cumpăram mamei un cadou. Şi era atât de fericită!

Încă mai revăd mărţişoarele pe care în ziua de 1 Martie, noi fetele le primeam de la băieţii din clasă.

Pot să spun că au fost primii paşi pe care i-am făcut în a-i iubi pe alţii. Mai crescusem deja când grupul celor care ofereau mărţişoare se restrânsese, până când, într-un final, a rămas un singur băiat, soţul meu.

Am fost crescută şi educată în acest spirit al deschiderii faţă de aproapele. De mică, alături de fraţii mei, părinţii ne-au învăţat să fim sinceri şi să nu avem nimic de ascuns, mai ales faţă de ei.

După ce m-am căsătorit, pentru că mi-a plăcut atât de mult sinceritatea, am dorit să rămână şi în familia pe care tocmai o întemeiasem această sinceritate. Ştiam că dacă o familie nu este întemeiată pe iubire şi sinceritate nu are trăinicie, aspect foarte bine subliniat şi de preotul care ne-a pregătit pentru sacramentul Căsătoriei. Şi pentru că soţul

meu rămăsese singurul băiat care în şcoală, îmi oferea un mărţişor, cu ocazia zilei de 1 Martie, am decis ca această zi să fie pentru noi una deosebită. Curând, această zi s-a transformat într-o mică sărbătoare de familie.

Au venit însă condiţiile grele ale zilelor de astăzi. Flagelul străinătăţii a lovit şi în familia noastră. Sinceră să fiu, cu micul salariu al soţului, pentru că eu nu eram angajată, nu puteam să-i întreţin şi pe cei doi copii ai noştri şi casa. La oraş necesităţile sunt multe, taxele sunt destul de mari, aşa că am convenit ca soţul să plece în străinătate. După un timp, şi-a găsit de lucru după care m-a chemat şi pe mine. Copiii îi lăsasem la părinţii mei, casa am închiriat-o unei familii tinere şi am plecat.

În străinătate o duceam bine. Ne-am cumpărat o casă, aveam maşină, ne făcusem acte, dar nu-i aveam pe copii cu noi. După un timp, părinţii nu mai reuşeau să mai facă faţă copiilor noştri. Deveniseră atât de recalcitranţi încât nu le mai puteau face nici măcar o mică observaţie. Când telefonam nu doreau să vorbească cu noi.

Între timp Dumnezeu a hotărât ca lucrurile să fie altfel. Rămăsesem însărcinată, iar soţul, care este un apărător înflăcărat al vieţii, dorea cu orice preţ acest copil, dar nu voia ca el să se nască între străini. A decis să ne întoarcem. Copiii noştri însă rămăseseră la fel de reci ca atunci când eram plecaţi. Uneori păreau de-a dreptul lipsiţi de sentimente. Probabil că plecasem chiar atunci când aveau mai mare nevoie de noi, poate de mine ca mamă sau, de ce nu, de autoritatea tatălui. Mă simţeam responsabilă de răceala şi indiferenţa lor, dar şi neputincioasă. Mă rugam lui Dumnezeu pentru ei, mă rugam prin mijlocirea sfântului Dominic Savio să-i lumineze, să fie şi ei copii buni.

De 1 Martie, Dumnezeu ne-a amintit că altădată făceam sărbătoare. Chiar în această zi am născut o fetiţă sănătoasă şi frumoasă. La aflarea veştii cei doi copii s-au bucurat atât de mult încât, dacă nu i-ar fi oprit, ar fi intrat pe sub ghişeul de la intrarea în maternitate direct la mine în salon.

Fetiţa ne-a adus din nou fericirea şi înţelegerea în familie. Ne lipsea doar liantul, iar Dumnezeu a hotărât să-l trimită.

Dumnezeu ne-a redat unitatea familiei prin fetiţa pe care ne-a oferit-o de 1 Martie. (Marcela)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba