Întorcându-se într-o zi de la şcoală, unul dintre copii mi-a spus: "Profesoara de religie ne-a dat ca temă pentru ora viitoare să scriem un eseu care să se numească Dumnezeu şi familia".
Ca sursă directă de informare le-a sugerat dialogul cu părinţii. Întrebându-mă care este părerea mea, după o scurtă perioadă de reflecţie, printre altele i-am răspuns: "Soţul şi soţia sunt cele două mâini prin care Dumnezeu continuă să modeleze creaţia. Fără una din aceste mâini, munca la creaţie ar deveni foarte grea". Şi l-am invitat să se gândească la familiile care dintr-un motiv sau altul au divorţat. "Mai pot fi numite familii? Se mai poate vorbi de fericire?" Mi-a răspuns că nu. "Cine suferă cel mai mult în astfel de cazuri?" "Copiii", mi-a răspuns spontan.
"Copiii sunt rodul iubirii dintre cei doi soţi, la rândul lor, copiii vor avea copii, şi astfel Dumnezeu continuă lucrarea creaţiei. Dacă soţii ar fi egoişti şi ar folosi iubirea dintre ei numai pentru ei sau nu s-ar iubi deloc, în acest caz nu l-ar mai ajuta pe Dumnezeu la continuarea creaţiei şi astfel s-ar produce un mare dezechilibru". Apoi m-a întrebat: "Cum fac soţii că pot să stea toată viaţa împreună?"
L-am privit în ochi şi pentru moment am crezut că am în faţă doar un copil şi că nu trebuie să-i înşir lucruri pe care oricum le va auzi mai târziu. Cu toate acestea, simplitatea şi sinceritatea întrebării lui, care nu mai avea de mult aspectul unei simple documentaţii pentru eseul de la ora de religie, m-au determinat să-l strâng mai întâi în braţe şi apoi i-am povestit: "L-am întâlnit pe tatăl tău cu mult timp înainte să ne căsătorim. Apoi prietenia dintre noi a crescut. Am început să ne preocupăm unul de binele celuilalt. Sufeream când ştiam că suferă şi mă bucuram când îl vedeam bucuros. Îmi oferea mereu flori. Şi acum îmi amintesc ziua în care m-a cerut în căsătorie. Era atât de emoţionat!"
"Mamă, m-a întrerupt copilul, la noi în familie există cu adevărat iubire?" "Tu ce zici?", am intervenit eu. Apoi el m-a strâns în braţe şi a continuat: "Aş vrea ca niciodată să nu se schimbe atmosfera de la noi din casă. O colegă de-a mea a venit astăzi fără pachet la şcoală şi mi-a spus că nu şi-a permis deoarece părinţii ei de câteva zile nu mai pun nimic în comun. Fiecare mănâncă separat, iar ea mănâncă, uneori de la amândoi, alteori de la nici unul".
"Sper ca tu să nu treci prin astfel de momente, iar mâine dimineaţă să-mi aminteşti să-ţi pun două pachete, unul pentru colega ta. Dar să-ţi continui povestea noastră. Înainte să ne căsătorim ne-am propus ca orice problemă s-o rezolvăm prin dialog. Orice problemă să se discute cu blândeţe şi cu realism. Florile pe care le avem mereu în casă, sunt semn al prospeţimii iubirii dintre noi. Când tatăl tău sau eu nu vom mai avea grijă să le împrospătăm, să ştii că între noi sunt probleme. Până acum, deşi au trecut atâţia ani de la căsătorie, mulţumim lui Dumnezeu, am avut flori permanent, dar şi înţelegere".
Pe când îi povesteam cu patos despre iubirea noastră, soţul a intrat în casă, m-a sărutat şi mi-a zis că are o foame de lup. Am aranjat masa, am făcut împreună rugăciunea de dinainte de masă şi ne-am aşezat să mâncăm... (Dorina)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
