Mihaela Gherghelucă a plecat în Togo (Africa) în ziua de 24 ianuarie 2006. În această ţară ea a făcut deja doi ani de voluntariat misionar (2001-2003). Prezentăm în numărul acesta şi în numărul viitor al revistei câteva din gândurile care o animă.

Mi se întâmplă şi acum să întâlnesc lume care se interesează de experienţa pe care am făcut-o în Togo, timp de doi ani, ca educatoare la grădiniţa Surorilor Providenţei. Întrebările lor mă fac să mă întorc în timp şi să retrăiesc momentele cele mai frumoase petrecute cu copiii şi cu tinerii din Togo.

Întrebările cele mai frecvente sunt: Ce m-a determinat să plec în Africa? Nu m-au speriat problemele prezente în acele ţări? Care a fost reacţia părinţilor mei când au aflat de decizia mea? Cum erau copiii şi tinerii pe care i-am întâlnit? Te vei întoarce? Când?

Când aveam 14 ani am simţit dorinţa puternică de a deveni misionară. Citeam mereu vieţile sfinţilor şi a acelor misionari care îşi dăruiseră viaţa pentru cei săraci şi acest lucru mă stimula să mă gândesc la posibilitatea de a pleca în aceste ţări. Văzusem multe filme documentare care povesteau experienţe ale laicilor şi ale tinerilor care gândeau ca mine şi care răspunseseră acestei chemări. Cu aceste ocazii acea dorinţă se alimenta şi creştea mereu mai mult.

Apoi o prietenă m-a invitat să particip la cursul de misiologie care se ţinea în Casa de Reculegere a Misionarilor Verbiţi. Cursul se ţinea o dată pe lună şi a durat doi ani. În afară de multe informaţii, ne erau prezentate şi casete video interesante care ilustrau viaţa din misiuni şi situaţiile de "necesitate" din multe ţări africane.

Într-unul dintre aceste documentare, imaginea unui copil care lucra pentru a-şi întreţine familia mi-a rămas în inimă. În acel moment mi-am spus: "Trebuie să fac ceva pentru ei". Şi astfel am decis ca atunci când se va ivi ocazia, să plec în Africa. Ocazia s-a ivit pe 8 martie, în anul care a urmat cursului. Lucram ca educatoare într-o grădiniţă şi imediat după ce se încheiase serbarea copiilor de ziua mamei, am primit un telefon prin care părintele Benone Lucaci, responsabil al cursului de misiologie, mă întreba dacă mai sunt dispusă să-mi iau "zborul" spre Africa. I-am răspuns da.

La momentul oportun am aflat locul destinaţiei: era vorba de Togo, satul Kouve. Urma să lucrez ca educatoare într-o grădiniţă care aparţinea Surorilor Providenţei. Pentru prima dată, dieceza noastră, în colaborare cu Dieceza de Gorizia şi cu Surorile Providenţei, dădea posibilitatea tinerilor români de a-şi oferi câţiva ani din viaţă într-o misiune.

Mama cunoştea dorinţa mea, dar nu credea că aş fi avut curajul de a face un pas atât de greu, până când nu i-am comunicat că am fost aleasă şi că am decis să plec. Era mulţumită pentru mine, dar şi preocupată.

În ziua de 7 octombrie 2001, PS Petru Gherghel, a celebrat o Liturghie specială în catedrala din Iaşi, în care am primit, alături de alţi patru candidaţi, mandatul misionar încredinţat prin cuvintele: "Mergeţi să trăiţi aventura iubirii".

În ziua de 10 octombrie 2001 am plecat spre Togo. În capitală am întâlnit comunităţile Surorilor Providenţei. Una se ocupa de formarea novicelor la Lome, alta de formarea copiilor şi a tinerelor la Ahepe şi, în sfârşit, comunitatea din Kouve care se ocupa de centrul de sănătate, dar şi de grădiniţa unde eram repartizate noi. Vedeam în aceste surori curajul, bucuria, disponibilitatea şi promptitudinea în a-i sluji pe cei "săraci". Am pus săraci între ghilimele, pentru că, cu timpul, am descoperit că bogăţia lor consta în valorile umane de care omul are atâta nevoie. (va urma)