Nu oricine îmi zice "Doamne, Doamne!" va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care împlineşte voinţa Tatălui meu care este în ceruri (Mt 7, 21).
Mai degrabă, fericiţi sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păstrează! (Lc 11,28).
Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi (Iac 2,17).
Avea mare dreptate scriitorul francez Ernest Psichary, când se ruga: "Doamne, fă-mă logic şi coerent cu mine însumi!". Cu siguranţă, ecoul spuselor lui Isus îl urmărea insistent.
De fapt, de câte ori suntem în situaţia de nonconformare a vieţii cu angajamentele legate de Botezul nostru! Şi iarăşi, de câte ori nonconformările noastre au fost ocazie de sminteală (obiectivă sau subiectivă), oricum îngrijorătoare!
Fără îndoială, dorim să ascultăm cuvântul Domnului, ne entuziasmează explicaţiile care îl însoţesc şi nu o dată am auzit exclamaţia: "Ce frumos a vorbit cutare sau cutare preot!" Însă nu cumva am fost din rândul celor care admirau, dar nu se converteau?
Isus îi proclamă fericiţi pe aceia care nu se mulţumesc doar să asculte cuvântul Domnului, ci sunt decişi să-l păstreze cu grijă, conformându-i-se în viaţa de toate zilele, apelând statornic la ajutorul lui Dumnezeu, fără de care nu se poate face nimic valoros în propăşirea spirituală. Doamne, sporeşte-ne credinţa, întăreşte-ne speranţa şi înflăcărează-ne iubirea, pentru a fi creştini adevăraţi, plăcuţi înaintea ta!
Desigur, e antipatic fariseul care, în templu fiind, îşi etalează practicile sale rituale, mulţumind - chipurile - lui Dumnezeu, că nu e asemănător hrăpăreţilor, adulterilor şi altora... Îngâmfarea îl stăpâneşte în tot ce spune şi nu face! Cu totul altfel se comportă vameşul, conştient de păcătoşenia sa, apelând cu toată încrederea la mila Domnului: "Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!" (Lc 18,13).
Ferice de noi dacă, simpatizându-l pe vameş, facem la fel! Vom primi şi noi aprecierea de îndreptăţire, pronunţată de învăţătorul şi mântuitorul nostru, Cristos Domnul!
