Gânduri despre preoţie

Au primit hirotonirea întru preoţie 39 de diaconi: 21 (franciscani), în solemnitatea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) la Roman; 18 (diecezani), în solemnitatea Sfinţii Apostoli Petru şi Paul (29 iunie), în catedrala din Iaşi. În numărul viitor vom reveni cu amănunte. Vă oferim în continuare câteva gânduri legate de preoţie, în special despre rolul familiei în chemările la preoţie.

În urmă cu vreo 50 de ani m-am întâlnit cu o persoană venită din Rusia comunistă şi din una în alta am întrebat-o unele lucruri cu privire la credinţă. Ea mi-a spus: "La noi în sat biserica a rămas fără preot; cineva are cheile. În anumite zile de sărbătoare ne ducem la biserică şi acolo pregătim altarul cu flori, cu lumânări pe care le aprindem şi aranjăm veşmintele preoţeşti ca pentru serviciul divin. Apoi ne rugăm, cântăm cântece religioase şi plângem... Nu avem un preot care să celebreze sfânta Liturghie..."

Aceste cuvinte nu le pot uita, ele mi-au sfâşiat inima gândindu-mă că acele suflete nu pot avea sfânta Liturghie.

Isus Cristos, venind în lume să mântuiască omenirea, a predicat noua sa învăţătură, a adus jertfa de pe Calvar, a orânduit o nouă împărăţie care este sfânta Biserică. El a avut grijă ca toţi oamenii care vor primi învăţătura sa să aibă păstori care să fie înzestraţi cu puterea de a învăţa pe oameni, de a le administra sfintele sacramente, spre a putea să ajungă la mântuire. Aceste persoane sunt episcopii în calitate de succesori ai apostolilor şi preoţii. Ei continuă lucrarea lui Isus Cristos.

Sfânta Carte notează: "Orice preot e luat dintre oameni şi este pus pentru oameni în slujba celor privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate" (Ev 5,6). Sfântul Paul scria creştinilor din Corint: "Oricine să ne vadă ca slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu" (1Cor 4,1). Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: "Preotul stă între Dumnezeu şi oameni: el aduce binecuvântările divine pe pământ şi duce sus la Dumnezeu rugăciunile noastre". Sfântul Ambrozie îl numeşte pe preot "administratorul iubirii lui Cristos".

"Preotul nu este preot pentru sine, spune sfântul Ioan Vianney, el nu-şi poate da sieşi dezlegarea, el nu-şi administrează sieşi sacramentele, el nu este pentru sine, dar pentru voi. Dacă am avea credinţă, l-am vedea pe Dumnezeu ascuns în preot, ca o lumină după un geam de sticlă. Dacă preotul ar şti ce este, el ar muri de groază".

Preotul este ambasadorul lui Cristos. El este o lumină ce învaţă cuvântul lui Dumnezeu, ne împacă cu Dumnezeu, ni-l dă pe Isus Cristos la sfânta Liturghie în sfânta Împărtăşanie.

Cu ani în urmă am fost chemat la un om grav bolnav. Se zbătea între viaţă şi moarte. Imediat după ce l-am îngrijit, împăcându-l cu Dumnezeu, omul s-a liniştit şi a spus: "Acum pot să mor, căci sunt împăcat cu Dumnezeu".

Biserica lui Cristos a avut mereu preoţi care să poarte de grijă celor ce cred şi să conducă pe oameni pe calea mântuirii. Dar după război a venit un val de necredinţă sau mai bine zis de preocupare exagerată de cele materiale. Chemările au scăzut în mod simţitor, familiile au câte un copil, cel mult doi şi în felul acesta nu mai sunt preoţi în unele regiuni ale pământului, mai ales în Europa. Citeam într-o revistă că în Franţa s-au închis multe seminarii; în urmă cu câţiva ani îmi spunea un preot venit cu un grup de turişti din Franţa că el are în administraţie şapte parohii. Lumea aleargă nebună numai după cele pământeşti, uitând de viaţa viitoare şi de bunul Dumnezeu.

Sfântul Augustin are o vorbă cam tare când spune: "Mulţi au ajuns nebuni deoarece s-au socotit înţelepţi". Isus a spus aşa de limpede: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor da vouă". A nu ţine cont de acest mare adevăr, este o mare rătăcire.

Într-o zi îmi spunea cineva: "Valul acesta va ajunge şi pe la noi cel mult în 30-40 de ani. Desigur că valul relelor va veni, dar depinde dacă el va găsi teren spre a se extinde sau se va izbi de un zid puternic care este credinţa în Isus Cristos şi atunci se va sfărâma. Totul depinde de harul Domnului şi de tăria noastră în credinţă.

Ioan Paul al II-lea, de fericită pomenire, într-o scrisoare numită "Vă voi da vouă păstori", spunea clar: "Chemarea la preoţie este un dar al lui Dumnezeu, dar el este şi un dar pentru Biserica întreagă. De aceea Biserica e chemată să păzească acest dar, să-l preţuiască şi să-l iubească: ea este responsabilă de apariţia şi dezvoltarea vocaţiilor preoţeşti. Astăzi mai mult ca oricând este necesară răspândirea şi înrădăcinarea convingerii că toţi membrii Bisericii au harul şi responsabilitatea de a se îngriji de vocaţii".

În continuare, scrisoarea papei vorbeşte despre răspunderea pe care o au episcopii şi "responsabilitatea cu totul specială pe care o are familia creştină în promovarea şi încurajarea chemărilor la viaţa preoţească".

"Lipsa preoţilor este cu siguranţă tristeţea oricărei Biserici. Pastoraţia vocaţională a Bisericii trebuie să tindă la reconstruirea "mentalităţii creştine" care este generată şi susţinută de credinţă. Ea este mai necesară ca oricând".

"O stea străluceşte deasupra casei de unde vine un preot, spunea cardinalul Faulhaber. O stea străluceşte deasupra capului aceluia care a ajutat la educarea unui preot".

O familie cu adevărat creştină şi care îşi trăieşte din plin credinţa este ca o pepinieră unde seva dezvoltă o chemare sau mai multe la viaţa preoţească sau la viaţa consacrată. O familie creştină este ca un mic seminar unde se vor naşte şi creşte acei copii care într-o zi îşi vor lua zborul spre adevăratele şcoli de formare a viitorilor preoţi. O familie care trăieşte cu un adevărat spirit de credinţă nu se va lăsa agitată de curentele lumii moderne. Cu o încredere deplină în providenţa divină, nu se va speria nici de sărăcie şi nici de alte greutăţi ce se vor abate asupra ei.

O familie este primul seminar în care copiii pot dobândi încă de la început sensul evlaviei şi al rugăciunii precum şi iubirea faţă de Biserica lui Cristos pentru care doresc să se facă preoţi.

Fericitul Henric Suzone era copil mic şi o însoţea pe mama sa la sfânta Liturghie. El a observat că deseori în timpul serviciului divin ochii mamei erau plini de lacrimi. Într-o zi a întrebat-o: "Mamă, de ce plângi la sfânta Liturghie?" Acea mamă a dat un răspuns demn de un mare teolog: "De ce să nu plâng când îl văd pe Isus Cristos răstignit pe cruce, cu trupul însângerat cum suferă şi moare pentru noi". Ce impresie au făcut aceste cuvinte şi gestul mamei, nu mai e nevoie să o spun...

Am relatat acest fapt ca să arăt rolul cel mare pe care îl are o mamă în cultivarea şi dezvoltarea chemărilor asupra copiilor. Într-o familie mama este ca un spiritual în seminar; din credinţa pe care o trăieşte ea va revărsa şi în sufletul copiilor, iar aceştia vor păşi şi cu mai mult avânt spre altarul Bisericii.

Chemarea la starea preoţească este un mare dar, însă acesta nu se poate cumpăra cu bani, nici nu se dobândeşte prin ştiinţă, ci prin rugăciune şi pocăinţă şi prin săvârşirea de fapte bune, printr-o credinţă trăită în viaţa de fiecare zi.

"Fericită e familia care va da un preot Bisericii lui Isus Cristos!"