Grava neascultare a protopărinţilor Adam şi Eva, aducătoare de blestem (sudoarea frunţii, chinurile naşterii, moartea), s-a perpetuat de-a lungul timpului. Pierderea armoniei iniţiale este resimţită de neamul omenesc, accentuată chiar în multe feluri.
Dumnezeu-iubirea, creatorul universului şi al oamenilor, şi-a arătat nemărginita îndurare prin mesagerii pe care i-a ales şi i-a împuternicit (patriarhii şi profeţii din antichitate) să-i fie purtători de cuvânt şi călăuze pe calea cea bună.
Autorul Psalmului 118 este conştient de legătura continuă a lui Iahve cu poporul său, prin mesajele exprimate, purtătoare de lumină şi binecuvântare: "Cuvântul tău, Doamne, este făclie pentru paşii mei şi lumină pentru cărările mele" (versetul 105). Vrednică de luat în seamă şi de împlinit este voinţa sa, manifestată în hotărârile pe care le ia şi le transmite: "Poruncile tale sunt moştenirea mea în veci, ele sunt bucuria inimii mele" (versetul 111).
Cuvântul veşnic al Tatălui, Fiul, în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, întrupat în sânul Fecioarei preacurate, prin puterea Duhului Sfânt, Isus Cristos, născut în peştera din Betleem, propovăduitor al vestei celei bune şi împlinitor al operei de mântuire, a voit prin acestea să fie îndrumător permanent spre Tatăl. În momentul culminant al dezvăluirilor sale, când le-a spus iudeilor că nu pot avea viaţă adevărată, dumnezeiască, decât prin intimitatea deplină cu el: "Adevăr, adevăr vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi nu beţi sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi", mulţi dintre discipolii lui s-au retras şi nu mai mergeau cu el. Adresându-se celor doisprezece, Isus îi întreabă: "Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?" Inspirat şi vrednic de reţinut este răspunsul lui Petru: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti sfântul lui Dumnezeu" (In 6,53.66-70).
Cuvântul Domnului, cuvântul întrupat, Isus-Euharistie, sunt numaidecât necesare pentru adevărata viaţă veşnic fericită.
