Îndemnul la bucurie, aşa de la ordinea zilei între oameni, poate însemna pentru unii un bună ziua convenţional; pentru alţii, poate fi o surpriză plăcută, în stare să-i scoată din cotidianul plictisitor, în funcţie de ce aşteaptă de la viaţă şi vrea să realizeze.
Pentru creştinul practicant, bucuria este în strânsă legătură cu evanghelia, care înseamnă vestea cea bună.
Orizontul bucuriei nu s-a deschis oare cu Buna-Vestire?
Nostalgia omenirii după paradisul pierdut încetează o dată cu salutul ceresc adresat Fecioarei Neprihănite de la Nazaret: Bucură-te, Marie! care devine Întruparea cuvântului şi era nouă a mântuirii.
Păstorii de la Betleem, cuprinşi de mare spaimă, datorită gloriei Domnului care i-a învăluit, sunt încurajaţi de către înger prin cuvintele: Nu vă temeţi, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul... (Lc 2,9-10).
De fapt, de 2000 de ani, bucuria Crăciunului umple inimile oamenilor de bunăvoinţă.
Apostolul neamurilor, îndemnându-i pe creştinii din Tesalonic la bucurie, o pune în strânsă legătură cu seva rugăciunii neîncetate, pline de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, aceasta fiind voinţa sa expresă (cf. 1Tes 5,16-18). Acelaşi apostol, scriind galatenilor, referindu-se la acţiunea Duhului Sfânt în opera de mântuire, le precizează concreteţea acestei acţiuni în rodul Duhului: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, cumpătarea (Gal 5,22-23).
Să ne binecuvânteze Tatăl ceresc cu aceste roade din ce în ce mai bogate, sub oblăduirea Mamei cereşti, Maria, pricina bucuriei noastre!
