Copilul unei mame foarte tinere se născuse într-un sat pierdut. Crescuse în alt sat unde lucră ca tâmplar până la treizeci de ani. Apoi, timp de trei ani, străbătu ţinuturile predicând.

Nu a scris nici o carte.
Nu a obţinut nici o funcţie publică.
Nu a avut niciodată nici casă, nici masă.
Nu a studiat la universitate.
Nu s-a îndepărtat mai mult de trei sute de kilometri de locul unde s-a născut.
Nu a avut alte scrisori de acreditare decât pe sine.

Avea doar treizeci şi trei de ani când opinia publică s-a întors împotriva lui. Prietenii săi l-au părăsit. A fost vândut duşmanilor săi şi a avut un proces care n-a fost decât o farsă. A fost răstignit pe o cruce între doi tâlhari.

În timp ce sta să moară, călăii săi îi trăgeau hainele la sorţi, singura proprietate pe care o deţinea pe pământ. Când a murit, a fost pus într-un mormânt pus la dispoziţie de un prieten milos.

A treia zi, acel mormânt era gol.

Au trecut douăzeci de secole, iar astăzi, el este figura centrală a istoriei omenirii.

Nici trupele care au mărşăluit, nici flotele care au pornit pe mare, nici parlamentele care s-au reunit, nici regii care au domnit, nici gânditorii şi nici oamenii de ştiinţă toţi împreună n-au schimbat viaţa omului pe pământ cât a făcut-o această viaţă solitară.

Pe vremea propagandei antireligioase, în Rusia, un comisar al poporului expusese strălucit motivele succesului definitiv al ştiinţei. Tocmai se sărbătorea primul zbor în spaţiu şi era perioada de glorie a primului cosmonaut, Gagarin. Întors pe pământ, el afirmase că acolo în cer căutase mult şi bine: pe Dumnezeu însă nu l-a văzut. Comisarul concluzionă proclamând înfrângerea definitivă a religiei. Sala era ticsită de lume, iar şedinţa era la sfârşit.
"Sunt întrebări?"

Un bătrânel din fundul sălii care ascultase discursul cu multă atenţie, spuse cu glas încet: "Cristos anesti", "Cristos a înviat". Vecinul său repetă puţin mai tare: "Cristos anesti". Un altul se ridică şi strigă: "Cristos anesti"; urmă un altul şi apoi un altul. La sfârşit se ridică cu toţii strigând: "Cristos anesti", "Cristos a înviat!".

Comisarul se retrase derutat şi învins.

Dincolo de toate doctrinele şi de toate vorbăriile, există un fapt. Iar pentru descrierea lui va fi de ajuns o singură pecete: "Cristos anesti". Ea rezumă întreg creştinismul.

Filozofii se pot dezinteresa de acest fapt, dar alte cuvinte care să poată da elan omenirii nu există: Cristos a înviat!

(Bruno Ferrero, Viaţa e tot ce avem, vol. 8, Editura "Galaxia Gutenberg", Târgu-Lăpuş, 2005, p. 39)