Continuăm prezentarea de scurte biografii ale martirilor Bisericii locale din anii regimului ateo-comunist. În acest număr: episcopul Marcu Glaser, administrator apostolic al Diecezei de Iaşi în perioadele 18 octombrie 1944 - 30 octombrie 1947; 26 iunie 1949 - 25 mai 1950).
Episcopul romano-catolic Marcu Glaser s-a născut la 25 aprilie 1880, în Colonia Landau, din Ucraina, într-o familie germană deportată în sudul Rusiei ţariste. A studiat la Seminarul din Saratov şi apoi în Colegiul "Germanicum" din Roma. A obţinut doctoratul în filozofie şi teologie. În ziua de 24 iulie 1907, a fost sfinţit preot la Minsk. În perioada 1907-1916, a îndeplinit funcţiile de subdirector şi profesor la Seminarul Teologic din Saratov, iar în 1916, a fost transferat la Chişinău, unde a fost numit decan şi paroh de Basarabia. În perioada 1917-1920 a îndeplinit funcţia de vicar general al Basarabiei. Pentru meritele sale, în 1924, a fost numit camerier secret al papei Pius al XI-lea, iar în 1930, prelat papal.
La 1 aprilie 1939, a fost numit rector al Seminarului din Iaşi, iar la 26 iulie 1942, superior al Misiunii catolice din Transnistria, cu reşedinţa la Odessa. În această localitate, a fost consacrat episcop de Cesaropolis, la 25 iulie 1943.
Din cauza evoluţiei nefavorabile pentru România a luptelor de pe frontul de Est, episcopul M. Glaser s-a refugiat în România, iar în septembrie 1944, la moartea episcopului de Iaşi, M. Robu, Sfântul Scaun l-a numit administrator apostolic al Diecezei de Iaşi.
La 12 aprilie 1945, Nunţiatura Apostolică din România a cerut Ministerului Cultelor recunoaşterea oficială a episcopului Glaser ca administrator apostolic al Diecezei de Iaşi. Cererea a fost repetată la 11 iunie 1945, însă fără un rezultat pozitiv. La 8 aprilie 1946, ministrul Cultelor, Mihail Ralea, îl informa pe nunţiul Andrea Casullo cu privire la faptul că guvernul comunist nu-i putea acorda lui M. Glaser agrementul legal până la "procurarea unui aviz favorabil din partea Comisiunii Aliate de Control". Pretextul invocat de ministrul Ralea era legat de faptul că episcopul Glaser era născut în Ucraina şi ar fi activat până la 23 august 1944 pe teritoriul sovietic. "Or - scria ministrul Ralea - pentru bunele raporturi cu marea aliată din răsărit, nu putem săvârşi acte care să ne pună într-o dubioasă şi necorectă atitudine". Atât autorităţile comuniste româneşti, cât şi cele sovietice treceau premeditat sub tăcere faptul că, în perioada 1942-1944, episcopul Glaser a trebuit să suporte vexaţiuni din partea armatei germane, în special din partea trupelor SS care încercaseră să facă să înceteze orice activitate religioasă în rândul populaţiei catolice din jurul Odessei, păstorită de episcopul Glaser.
Începând cu 1945, episcopul Glaser a fost chemat în repetate rânduri în faţa autorităţilor sovietice, care l-au supus unor lungi şi chinuitoare interogatorii cu privire la activitatea sa de la Iaşi şi Odessa, precum şi sub pretextul unei presupuse călătorii făcute de episcop în Germania, în 1942. Iniţial, episcopul M. Glaser a refuzat să compară în faţa anchetatorilor, şi numai după repetate ameninţări ale ofiţerilor NKVD, a decis să se prezinte la interogatorii. Pericolul a fost conştientizat de la început de episcopul Glaser, iar interogatoriile au durat circa patru ani.
Episcopul M. Glaser a rămas în fruntea Diecezei de Iaşi până la numirea episcopului Anton Durcovici, după care a fost ales vicar general al acestuia. În această perioadă, l-a însoţit deseori pe episcop în vizitele canonice din dieceză şi l-a ajutat la administrarea Mirului. După arestarea episcopului Durcovici, la 26 iunie 1949, M. Glaser a preluat conducerea Diecezei de Iaşi, fiind însă împiedicat sistematic de regimul comunist să desfăşoare o activitate pastorală normală.
În anul 1950, episcopul Glaser a fost supus unor anchete repetate din partea Securităţii din Iaşi, situaţie care i-a provocat un atac de cord. A murit la 25 mai 1950, în condiţii neelucidate pe deplin la această dată.
