Ceea ce pare astăzi puţin diferit faţă de altădată este metoda folosită în elaborarea şi prezentarea unei cateheze, dar şi conţinutul ei. Mai mult ca oricând, cateheza a devenit astăzi dialog şi nu un simplu monolog. Nu mai vorbeşte doar preotul, ci este o colaborare strânsă între cel care ţine cateheza, care poate fi şi altcineva decât preotul şi cel care este destinatarul catehezei.

În acest sens, mergând cu autocarul într-o călătorie mai lungă am avut fericirea să constat că un astfel de mod de a prezenta o cateheză, stil dialog, este, pe cât de provocator, pe atât de benefic.

În spatele meu în autocar se afla o mamă cu copilul ei, un băiat de circa şapte ani. Imediat după urcare, împreună, în taina locului lor au spus o mică rugăciune. I-am văzut apoi făcând cu mult curaj semnul sfintei cruci. După un timp autocarul a început să şerpuiască prin sate, prin oraşe, prin munţi, prin câmpii. "Avem o ţară frumoasă", i-am spus eu. "Mulţumim Domnului", a fost răspunsul. "E fiul dv.?" am continuat. "Da", mi-a răspuns. "Are parte de o mamă bună! Felicitări!"

De fapt, pentru ce o felicitasem? Imediat după rugăciunea de după pornirea autocarului, acea mamă nu a contenit să vorbească copilului ei despre frumuseţile naturii, frumuseţi în care îl invita pe copil să vadă prezenţa lui Dumnezeu. "Iată, îi spunea, aceşti munţi numai Dumnezeu i-a putut face atât de frumoşi". Cât despre oameni, sate, oraşe, câmpii, dealuri, în toate încerca să-i arate atotputernicia şi ştiinţa lui Dumnezeu.

Fără să exagerez, întregul drum a devenit o adevărată cateheză. Profitând de frumuseţile pe care le întâlnea de-a lungul drumului, mama a trezit în copil credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu-Creatorul.

La un moment dat am intervenit şi am întrebat-o dacă aşa face mereu. Mi-a răspuns că orice împrejurare a vieţii poate deveni o ocazie potrivită în care se poate vorbi despre Dumnezeu. Cu atât mai mult că fiul ei era doar un copil şi avea nevoie de elemente palpabile pentru a-l conduce la cel care le făcuse pe toate atât de frumoase şi căruia, îl invita deseori şi pe copil, trebuie să-i mulţumim.

În urma unei astfel de atitudini, între acea mamă şi copilul ei se crease nu numai obişnuita legătură dintre o mamă şi un copil, dar era o relaţie bazată şi pe credinţă. Acel copil o respecta şi o iubea pe mama lui şi din credinţă. El ştia destul de bine că Dumnezeu îl dorise, de aceea l-a trimis părinţilor săi. De asemenea, mai ştia un lucru, că tot ceea ce există se datorează lui Dumnezeu care a vrut totul pentru că iubea ceea ce exista, iar el creştea în această iubire.

Până să coborâm mi-am permis să-i mai pun o întrebare acelei mame: "De unde aţi învăţat acest mod de a vă creşte copilul?" Şi mi-a răspuns fără să ezite prea mult: "De la catehezele la care am participat. Nu m-am mulţumit niciodată doar cu predica de duminica. Ori de câte ori am avut ocazia, am participat la catehezele care se făceau în parohie. Nu pot decât să mulţumesc preoţilor noştri care au ştiut să ne provoace, care ne-au dat curaj atunci când am pus o întrebare, care ne-au dat posibilitatea să ne exprimăm punctul de vedere atunci când era cazul, intervenind când poate vedeam altfel lucrurile faţă de cum trebuia. Stilul de cateheză la care am participat de atâtea ori mi-a plăcut atât de mult că acum îl folosesc cu fiul meu şi mărturisesc că dă roade. Amintindu-i deseori că tot ceea ce există e darul lui Dumnezeu, inclusiv el pentru noi şi noi pentru el, îl ajutăm să-şi bazeze viaţa pe respectul faţă de Dumnezeu, faţă de om şi faţă de tot ceea ce ne înconjoară, iar eu şi tatăl lui suntem mulţumiţi". (Cecilia)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba