Orice părinte îşi doreşte copii buni, dar oricine ştie că nu e atât de uşor ca ei să fie buni. E necesară o adevărată investiţie de răbdare, de blândeţe, de ce nu, de nervi, de ameninţări, toate cu un singur scop: să fie cei mai buni copii din lume. Un ideal greu de îndeplinit, dar... ştim noi vorba populară: "Copii cuminţi... n-o să vezi niciodată!" Şi totuşi, eu am reuşit. E adevărat, nu pentru mult timp, dar am reuşit. Aş vrea însă să spun din capul locului: nimeni să nu mai reuşească ceea ce am reuşit eu.
Sunt tatăl a doi copii: un băieţel şi o fetiţă. Băiatul este cel mai mare. Până la vârsta de doi ani a avut şansa, cum e şi firesc, să fie îngrijit direct de mama lui. Eu lucram şi prea mult timp nu puteam să petrec cu el. Soţia însă a avut timp şi a stat alături de el, îngrijindu-l cu multă atenţie. Avea, pe lângă grija pe care i-o arătam, multe jucării şi, chiar dacă încă era micuţ, avea acces cât îşi dorea la televizor. Iubea desenele animate, cred ca orice copil.
După ceva timp a apărut şi surioara lui mai mică. Atunci când soţia a trebuit să reînceapă serviciul ne-am gândit la o strategie. Băieţelul crescuse ceva mai mare, dar nu atât de mare cât să-şi dea seama că vrem să ne folosim de el pentru a rămâne cu surioara lui, în timp ce noi eram la serviciu. Am avut grijă ca, pe lângă mâncare, să aibă şi televizorul deschis pe canalul pe care îl doreau. Evident, canalul preferat era cel cu desene animate. Chiar îi spuneam soţiei cât de minunat ar fi să mai afle şi alţi părinţi de metoda noastră şi s-o aplice şi ei pentru a-şi putea rezolva problemele de serviciu. Prima reacţie negativă a apărut în Miercurea Cenuşii. L-am luat pe băiat şi am mers la sfânta Liturghie pentru a primi cenuşă pe cap. Când preotul a întins mâna spre a-i pune şi lui cenuşă, spontan a întins mâna, luând o poziţie de apărare, specifică unui personaj din desenele animate pe care le viziona. L-a lovit pe preot peste mână, iar cenuşa s-a împrăştiat pe haina unei persoane alăturate, făcându-mă, pot să spun, de ruşine. Am ieşit cu el afară, iar acolo mi-a spus: "Nu l-am lăsat, voia să-mi pună nisipul albastru care m-ar fi transformat în broscuţă!" Era vorba tot de un personaj din desenele animate. Ajuns acasă, i-a spus surioarei lui: "Hatman, un personaj al desenelor animate, a vrut să mă transforme în broscuţă, dar nu l-am lăsat. Am luptat şi l-am îndepărtat, iar nisipul albastru a căzut pe altcineva care acum este deja broscuţă".
Am profitat de faptul că eram în Postul Mare şi i-am luat pe amândoi la Calea sfintei cruci, motivându-le că au să vadă altfel de desene animate. Când le-am arătat staţiunile şi le-am vorbit despre Isus care suferă, mi-au zis: "De ce nu vine zâna Doris ca să-l salveze?" Atunci mi-am zis: "Până aici!" Am improvizat o defecţiune la televizor, soţia a renunţat la serviciu, dar ştim că am făcut-o pentru un scop nobil. Şi când mă gândesc, câţi părinţi procedează asemenea nouă! Ba, mai mult, chiar şi copiilor, mari deja, le permit ore în şir înaintea televizorului, mai nou înaintea computerului, a internetului, de unde învaţă orice, dar nu totdeauna să fie buni. (Valerian)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
