Nu e o noutate că femeile se roagă mai mult decât bărbaţii. Spre deosebire de aceştia din urmă, femeilor nu le este greu să participe la o oră de adoraţie, la un Rozariu şi nici măcar la o predică mai lungă. Răbdarea care le caracterizează din natură îşi are efecte nu doar pe plan matern, ele fiind cele care îi aduc la viaţă pe copii, care se ocupă de educaţia şi creşterea lor, dar şi pe plan spiritual, ele fiind cele care propun momentele de rugăciune din familie.
Dacă, în general, aşa stau lucrurile, ceea ce mi-a fost dat să văd, nu zic că răstoarnă o realitate, dar, cel puţin, în viziunea mea, o schimbă. Nu pot să spun că sunt un soţ şi un tată care se roagă prea mult. Recunosc că de multe ori mă mulţumesc doar cu strictul necesar. Soţia, în schimb, împreună cu cei trei copii ai noştri se roagă mai mult, participă aproape zilnic la sfânta Liturghie şi copiii fac parte şi dintr-o asociaţie a Bisericii. Nu sunt împotriva la absolut nimic din ceea ce fac ei atâta timp cât ceea ce fac îi entuziasmează şi-i determină să trăiască altfel relaţiile din familie. Revenind la mine, spuneam că nu mă rog prea mult, dar atât cât mă rog, încerc s-o fac bine.
Aşa se face că într-o zi socrul meu a adus-o pe soacra mea la spital. Se îmbolnăvise atât de tare, încât era nevoie de o operaţie foarte grea pe creier. Am internat-o, iar pe socrul meu l-am luat la noi peste noapte. Fixasem o oră la care să-l trezesc dimineaţa, pentru că soacra mea avea să intre la operaţie şi trebuia să fim acolo pentru o semnătură.
Dimineaţa, m-am trezit şi căutam să merg cât mai discret prin casă pentru ca să nu-l trezesc decât atunci când fixasem. Când am intrat în camera în care îl lăsasem l-am găsit în genunchi, cu rozariul în mână. Era sculat de mult şi se ruga. Sincer, nu mă aşteptam să văd un bărbat, la acea oră rugându-se, mai ales Rozariul. S-a scuzat că întârziase puţin, dar nu era o problemă, aveam timp suficient. De fapt s-a scuzat pentru că nu se aştepta să-l găsesc astfel. În drum spre spital mi-a spus că de mult se roagă pentru binele soţiei şi a familiei lui, familie din care şi eu, ca ginere făceam parte.
După această întâmplare m-am întrebat de multe ori la ce îi foloseşte atâta rugăciune şi, analizând problemele cu maturitate, am constatat că într-adevăr îi folosea. În familia lor era ceva care nu se găseşte în orice familie, era o înţelegere deosebită. Ajungea doar o singură privire şi fiecare ştia ce avea de făcut. Doreau ca totul să fie bine, ca toţi cei care îi vizitau să se simtă bine. După acea dimineaţă, analizând comportamentul soţiei mele, am constatat că şi ea era un reflex al părinţilor ei. La rândul ei trăia alături de mine o armonie deosebită. În acea dimineaţă am înţeles de unde venea această armonie. Pot să spun că de atunci am preţuit-o şi mai mult, dar i-am preţuit şi pe socrii mei care au ştiut să-şi educe copilul, pe soţia mea, în frică lui Dumnezeu.
Astăzi soacra mea este bine. Operaţia a reuşit, iar ea s-a întors la treburile obişnuite. Secretul? O iubire sinceră din partea socrului meu, iubire care îşi are izvorul în rugăciune. Din acea dimineaţă, acesta este şi idealul meu. (Matei) Pagină realizată de pr. Felician Tiba
