Încă de mică am învăţat să încep fiecare zi cu semnul sfintei cruci şi cu o mică rugăciune. Seara, înainte de a mă culca, la fel, spun o rugăciune. Aşa am fost crescută, aşa m-am obişnuit şi aşa voi face până când Dumnezeu mă va scoate din această lume. Când am crescut mai mare, mama m-a mai învăţat un lucru; activităţile mai importante să le încep cu o mică rugăciune sau măcar cu semnul sfintei cruci. Şi m-am obişnuit aşa. Nu sunt nicidecum o fanatică în ale credinţei. Am simţit de multe ori ajutorul lui Dumnezeu şi sunt convinsă că aşa e bine. Şi dacă ziua o încep cu o rugăciune, dacă activităţile mele importante încep cu o rugăciune, cu atât mai mult noul an începe în familia mea cu o rugăciune. Nu pot să exprim în cuvinte bucuria pe care o am atunci când, imediat după începerea noului an, primesc binecuvântarea preotului pentru casa şi familia mea. Ce mai, e sărbătoare! Aşa am văzut la părinţii mei şi aşa consider că e bine; când vine preotul cu binecuvântarea casei să fie sărbătoare.

Există în parohia din care provin un obicei foarte frumos cu ocazia binecuvântării caselor. Cine consideră cu adevărat o sărbătoare vizita preotului, pe lângă curăţenia casei, pe lângă curăţirea de păcate prin sacramentul Spovezii, pregăteşte din timp plăcinte şi vin. După rugăciunea propriu-zisă, preotul este invitat să guste din vin şi din plăcinte, după care, ceea ce rămâne este împărţit tuturor celor prezenţi. După plecarea preotului sunt invitaţi vecinii şi rudele şi cu toţii ne bucurăm de binecuvântarea primită şi de faptul că Dumnezeu ne-a ajutat să intrăm într-un nou an.

Odată însă un cumnat de-al meu a păţit-o! Nu prea frecventa biserica. De altfel era o persoană liniştită. Nu era cunoscut cu cine ştie ce obiceiuri rele. Avea o familie bună, cu soţia şi copiii credincioşi. Cu toate acestea el rămânea în continuare fără o motivaţie solidă care să-i justifice lipsa de la sfânta Liturghie duminicală. Nu avea nimic cu nimeni! Probabil era vorba de o simplă delăsare care, cu timpul, s-a transformat în obicei.

În ziua în care preotul a venit cu binecuvântarea caselor, cumnatul împreună cu sora mea erau la mine. Bineînţeles, nu puteau pleca. Nu ar fi fost frumos din partea lor. Aşa că, fără să vrea s-au întâlnit cu părintele. Am uitat să precizez, ei nu aparţineau de parohia noastră iar preotul nu-i cunoştea. După terminarea rugăciunii de binecuvântare a casei, văzând că eram mai mulţi ca de obicei, preotul s-a adresat cumnatului zicându-i: "Când veniţi să reparaţi clanţa de la uşa bisericii?"

"Care clanţă", i-a răspuns cumnatul? "Cea pe care aţi stricat-o", a continuat preotul. "Dar eu sunt din altă parohie". "Ştiu, a replicat preotul, mi-am dat seama pentru că nu v-am văzut niciodată până acum. Totuşi, aveţi de reparat clanţa de la uşa bisericii dumneavoastră". "Părinte, dar eu nici nu prea merg, cum să stric clanţa?" Oarecum ruşinat, a recunoscut: "Da, aveţi dreptate, nu prea merg. Nici eu nu ştiu de ce, dar nu prea merg. Acum, că tot m-am făcut de ruşine în faţa tuturor, când putem sta puţin de vorbă?" Şi preotul i-a fixat o întâlnire după terminarea binecuvântării caselor. După un timp avea să-mi spună că acea întâlnire l-a schimbat total. Nu mergea la biserică tocmai pentru că era indiferent. A învăţat atunci de la preot că în viaţă nu e indiferent ceea ce faci, ci totul e important, inclusiv sfânta Liturghie de duminica, rugăciunea de dimineaţă, de seară şi dinaintea unei activităţi importante. (Tereza)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba