"Dacă, aşadar, aţi înviat împreună cu Cristos, râvniţi la lucrurile de sus, unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Năzuiţi spre cele de sus, nu la cele de pe pământ" (Col 3,1-2).
Cufundaţi cum suntem în cursa timpului care trece, nu mai suntem obişnuiţi să vedem viaţa şi istoria în optica învierii, când apostolul ne invită să căutăm şi să ne gândim la "lucrurile de sus, unde se află Cristos...". La prima vedere, aceste cuvinte par o invitaţie să ne trăim credinţa, dezinteresaţi şi departe de activităţile pământeşti. Însă, în realitate, ne dau cheia de interpretare a lucrurilor şi evenimentelor, tocmai pentru că suntem fii ai învierii şi totul trebuie să fie interpretat şi trăit de noi în lumina acestui eveniment fundamental al vieţii noastre de persoane răscumpărate. De fapt, fără înviere suntem "cei mai nefericiţi dintre toţi oamenii" (1Cor 15,19). De altfel, ce au făcut apostolii şi evangheliştii dacă nu să interpreteze toată istoria lui Dumnezeu cu omenirea în optica învierii Domnului? În această optică, şi Ioan şi Petru, chemaţi de femei la mormânt, deşi abia au văzut ştergarul şi fâşiile de pânză în mormântul gol, au crezut. Astfel, acele pânze au devenit semn elocvent şi acel mormânt gol a strigat către ei plinătatea vieţii.
De aceea, a trăi în optica învierii înseamnă a aduna în zdrenţele istoriei noastre personale şi în pânzele îmbibate de suferinţă şi de sânge ale atâtor istorii de fraţi şi surori în umanitate viaţa care pulsează şi doreşte timpuri noi de dreptate, de solidaritate şi de pace. A trăi în optica învierii înseamnă a fi siguri că "nu există spini fără trandafiri", adică faptul că legea vieţii trece în mod necesar prin dăruirea de sine şi aceasta implică adesea suferinţă şi sacrificiu. Cel Viu este viu pentru că mai înainte a fost Cristos suferind care şi-a dat viaţa pentru noi: nu există înviere fără moarte şi viaţa nu apare fără ca sămânţa să moară.
A trăi în optica învierii înseamnă a iubi ca acea sărmană doamnă, înaintată în vârstă şi în credinţă, care în fiecare săptămână vizita un tânăr într-o puşcărie din oraşul Sao Paulo. După mai multe luni, văzând-o aşa de asiduă în vizite, un lucrător al pastoraţiei din închisori a întrebat-o dacă acel condamnat era fiul său. A răspuns cu demnitate şi cu voce joasă: "Acel tânăr l-a ucis pe fiul meu, dar are o istorie tristă şi nu a avut niciodată parte de prezenţa şi îngrijirile unei mame. Vin aici pentru ca să se simtă iubit şi să aibă speranţa de viaţă şi de libertate". Nici chiar moartea nu ucide puterea iubirii! Paştele este cel care învinge! (Francesco Biasin, De la Răsărit până la Apus, 27 martie 2005)
