E simplu să spui: "Nu am credinţă!" E şi mai simplu să-ţi trăieşti viaţa ca şi cum nu ar exista Dumnezeu. Faci ce vrei, pentru că oricum nu te trage nimeni la răspundere. Dar... haosul care în astfel de cazuri îţi caracterizează viaţa, chiar nu deranjează pe nimeni? Dacă aş fi singur în univers, tot n-ar fi bine. M-aş plictisi! Dar dacă sunt cu alţii, ştiu că fără cea mai mică licărire de credinţă îi deranjez.

Viaţa mea a fost caracterizată totdeauna de realitatea prezentă. Nu mi-am pus niciodată problema asumării trecutului, nici speranţa în viitor. Pentru a-mi asuma trecutul era nevoie de o mărturisire serioasă, de o convertire în adevăratul sens al cuvântului, iar pentru viitor, pe lângă speranţa că după această viaţă urmează o alta cu Dumnezeu sau fără, trebuia să mai şi cred în această viaţă. A trăi fără credinţă într-o lume în care până şi anii se numără în funcţie de un mister al credinţei, întruparea Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos, realizez abia acum că nu este posibil. Două mii de ani de creştinism, de credinţă, de speranţă şi iubire înseamnă totuşi ceva, iar eu, întâmplător sau nu, trăiesc la capătul celor două milenii de creştinism. Ca atare, dacă aş greşi crezând, aş fi primul, dar dacă greşesc necrezând?

Dumnezeu, Biserica, preoţii, aşa-zişii credincioşi etc. nu erau pentru mine decât simple structuri, simpli funcţionari care trebuiau să ducă un sistem mai departe.

Tot acest crez al meu, dacă exista cu adevărat, Dumnezeu, într-o zi, trebuia să mi-l răstoarne. Era nevoie de "o izbitură" ca a apostolului Paul pe drumul Damascului.

La vârsta de 25 de ani am făcut o complicaţie renală. Făcând un ecograf, mi s-a spus că am câteva pietricele la rinichi printre care şi una mai mare. În acest caz trebuia intervenit chirurgical. Aşa am ajuns la spital într-un salon cu alţi bolnavi. Încă de seara mă avertizase că a doua zi urma să fiu operat. La fel îi spusese şi unui bătrân vecin de pat cu mine. Auzind bătrânul, fără să-l intereseze de cei din jur, a început să-şi facă cruce şi repeta mereu: "Doamne, ajută-mă!" Repeta atât de des că la un moment dat i-am zis: "Moşule, dar nu ajunge? Chiar crezi că operaţia matale depinde de acest «Doamne, ajută-mă»?" La care bătrânul mi-a răspuns: "La câte greutăţi am avut în viaţă, dacă nu aş fi cerut ajutorul lui Dumnezeu, nu aş fi trecut peste ele". "Chiar crezi că există Dumnezeu?", i-am zis. Bătrânul nu mi-a mai răspuns continuând cu rugăciunile lui. În acea noapte nu am putut dormi. M-au încercat tot felul de gânduri, deşi, dacă stau şi mă gândesc, nu era o operaţie foarte grea. Dar, spre deosebire de bătrân, mie îmi lipsea ceva, îmi lipsea credinţa în Dumnezeu. Cu această credinţă, bătrânul a adormit liniştit, iar a doua zi l-am văzut aşteptând cu seninătate. Dar, în loc să-l ia prima dată pe bătrân, m-au luat pe mine. Ştiu că m-a cuprins o frică enormă şi fără să vreau, de pe buze, mi-a ieşit un "Doamne, ajută-mă!". Era pentru prima dată când eram convins că trebuie să spun aşa. Şi operaţia a mers foarte bine, chiar şi perioada de convalescenţă, dar tot la fel de bine trebuia să mai meargă ceva: relaţia mea cu Dumnezeu. Abia după operaţie realizasem cât haos era în viaţa mea, cum până şi tinerele pe care între timp le cerusem în căsătorie, mă marginalizau şi mă luau în râs. Astăzi sunt fericit că am o familie, un crez, o credinţă. (Ştefan)

Pagină realizată de pr. Felician Tiba