După ce în rubricile similare ale prezentei publicaţii, lunile trecute, au fost prezentate crâmpeie biografice din viaţa şi activitatea primului episcop al Diecezei Catolice de Iaşi (Nicolae Iosif Camilli) şi ale primului rector al Seminarului diecezan (Francisc Xaveriu Habeni), dorim să evidenţiem acum unele aspecte din viaţa primului episcop indigen, Mihai Robu, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc, la 27 septembrie, 60 de ani.
Primul episcop indigen al Diecezei de Iaşi s-a născut la Săbăoani, în ziua de 10 aprilie 1884. Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar în toamna anului 1894 a intrat în Seminarul din Iaşi. A primit hirotonirea diaconală la 19 noiembrie 1906, iar cea sacerdotală la 7 aprilie 1907. Chiar înainte de fi sfinţit preot, Mihai Robu fusese numit prefect pentru seminariştii din Iaşi, funcţie pe care a exercitat-o câţiva ani şi după prezbiterat. În perioada Primului Război Mondial, când Seminarul din Iaşi a fost închis, a activat ca paroh la Văleni, Faraoani şi Bacău. În anul 1920, a fost numit secretar al episcopului Alexandru Theodor Cisar, activând totodată ca prefect şi profesor în Seminarul din Iaşi, redeschis la 18 octombrie în acelaşi an. În iunie 1922, a fost numit paroh de Horleşti, colaborând activ la revista Lumina creştinului şi fiind capelan la Mănăstirea Notre Dame de Sion din Iaşi.
La 5 iulie 1925, a fost numit episcop de Iaşi de către papa Pius al XI-lea, iar la 20 septembrie a fost consacrat de episcopul Cisar în capela Notre Dame de Sion din Iaşi. Dintre activităţile prin care s-a remarcat amintim: ridicarea a numeroase biserici, grija deosebită pentru seminarul diecezan, multe vizite canonice însoţite de administrarea sfântului Mir, susţinerea presei catolice, ocrotirea celor greu încercaţi în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, ratificarea Concordatului dintre statul român şi Sfântul Scaun în 1929, deschiderea Seminarului Filozofico-Teologic Franciscan de la Luizi-Călugăra, susţinerea şcolilor surorilor Notre Dame de Sion din Iaşi şi Galaţi etc.
Un eveniment notabil din acea perioadă a fost serbarea jubileului de 50 de ani de la înfiinţarea Seminarului diecezan. Grija specială a episcopului Robu faţă de seminar s-a oglindit în generaţiile de preoţi care s-au format în perioada păstoririi sale, culminând cu promoţia celor 33 de preoţi sfinţiţi în anul 1939.
Pastoraţia tineretului catolic a reprezentat pentru episcopul Robu una dintre preocupările sale constante. Pentru a răspândi asociaţiile de tineri, la 11 septembrie 1939, a redactat Normele pentru pastoraţiunea tineretului, în care arăta că scopul Bisericii este "să formeze din tineri creştini adevăraţi, membri vii ai Bisericii, să-i pregătească pentru formarea unui cămin şi unei familii creştine (...), să-i lege mai strâns de Dumnezeu şi cu poporul din care fac parte...". În spiritul enciclicelor papale, episcopul Robu a încurajat şi a susţinut în activităţile lor caritative şi formative toate asociaţiile parohiale.
O problemă grea şi delicată pe care a trebuit să o rezolve a fost aceea a identităţii catolicilor din Moldova. Fiind conştient de "nedreptăţile şi jignirile" aduse enoriaşilor săi, la 6 martie 1943, episcopul Robu, printr-un gest extrem de curajos, a luat hotărârea de a stopa această situaţie, adresându-se direct mareşalului Ion Antonescu printr-un memoriu detaliat şi bine documentat. Acesta a fost analizat în şedinţa Consiliului de Miniştri din 17 martie 1943 şi a primit un răspuns favorabil, în sensul că Guvernul României admitea că "originea etnică română este recunoscută tuturor catolicilor din Moldova".
La 19 martie 1944, episcopul Robu a celebrat ultima sfântă Liturghie în Seminarul din Iaşi, deoarece, din cauza operaţiunilor militare din Moldova, a trebuit să se refugieze împreună cu seminariştii la Beiuş. Acolo, din cauza represiunilor armatelor germane şi ungare, la mijlocul lunii septembrie 1944, a fost nevoit să se retragă în munţi, unde a contractat o dublă pneumonie, în urma căreia a murit, la 27 septembrie 1944. A fost înmormântat vineri, 29 septembrie, în cimitirul din Beiuş, iar în anul 1964 osemintele sale au fost aduse la Iaşi şi reînhumate în catedrala "Adormirea Maicii Domnului".
