În cele ce urmează vom încerca să facem un pas înainte în istoria catolicismului local, după ce în articolele similare din numerele precedente am analizat situaţia din secolele XIII-XVII.

Din documentele pe care le-am prezentat până acum reiese faptul că o mare parte din catolicii din Moldova erau de origine română, alături de secui, saşi, polonezi, armeni, francezi, italieni etc. Aceştia, deşi erau de naţionalităţi diferite, au insistat în numeroase rânduri să li se trimită misionari însufleţiţi de zel pastoral, nu de "spirit etnic". Deşi au întâmpinat multiple neajunsuri, din motive politice şi sociale, cei mai mulţi dintre misionari s-au străduit să înveţe "limba poporului", să predice şi să scrie pentru a fi înţeleşi de toţi catolicii. E demn să amintim aici primele catehisme în limba română, din anii 1644 şi 1677, precum şi diverse cărţi de rugăciuni, dicţionare şi abecedare editate de misionarii care au activat în Misiunea Catolică din Moldova.

O dată cu anul 1700 situaţia catolicismului în această parte a ţării se schimbă radical. Cum aminteam în articolul din luna iulie 2002, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, din cauza impunerii unor contribuţii foarte mari faţă de Poarta Otomană, se consemnează o scădere îngrijorătoare a numărului catolicilor din Moldova, ceea ce a făcut ca mulţi locuitori să treacă în Polonia şi Muntenia, iar unii emigranţi să se întoarcă în Transilvania. Acolo, ei au fost supuşi la un intens proces de maghiarizare din cauza asupririi românilor de către unguri, care nu le recunoşteau drepturile de "cetăţeni liberi". Întrucât persecutarea românilor din Transilvania se amplifica de la o zi la alta, mulţi dintre ei fiind transformaţi în iobagi, unii dintre ei au preferat să emigreze în Moldova, unde domnii le acordau diferite favoruri şi drepturi. Această situaţie a făcut ca din Transilvania să emigreze în Moldova mii de catolici români, care au format comunităţi noi ori s-au alăturat populaţiei existente în unele localităţi. Ei au primit numele de "unguri" sau "ungureni", atât din cauza graiului pe care îl vorbeau, cât şi a locului de origine (Ţara Ungurească). Cei mai mulţi dintre ei s-au adaptat noilor condiţii, "vorbind bine româneşte pentru că o ştiau de acasă".

Fenomenul migraţiei catolicilor din Transilvania în Moldova a continuat şi în a doua partea a secolului al XVIII-lea, când se spunea că "toată Transilvania a venit la noi". Situaţia respectivă a fost cauzată de împărăteasa Maria Tereza, care dăduse ordin de încorporare şi românilor, dar şi de domnii Moldovei, care acordau numeroase facilităţi celor care veneau de pe alte meleaguri şi se stabileau pe moşiile domniei sau ale mănăstirilor.

Creşterea semnificativă a numărului catolicilor din Moldova a recerut şi o mărire a numărului misionarilor. Astfel, pentru a fi mai explicit, voi relata un scurt fragment din Memoriul asupra vechii şi actualei stări a Moldovei prezentat lui Alexandru vodă Ipsilante, domnul Moldovei, în 1787, de comitetele Alexandru d'Hauterive: "Există în Moldova 15.000-16.000 de catolici, sub jurisdicţia episcopului de Bacău, aşezaţi de la Ştefan cel Mare şi care, primind obiceiurile şi limba ţării, şi-au păstrat totuşi şi pe a lor, precum şi credinţa ţării băştinaşe...".

Fără a mai înşira şi alte mărturii istorice, conchidem că mulţi dintre catolicii moldoveni au fost emigranţi din Transilvania. Ei erau români catolici maghiarizaţi în secuime, care au trecut munţii din cauza persecuţiilor, a înlesnirilor acordate de domnii Moldovei sau a situaţiei mizere în care trăiau. Acestora li s-au adăugat numeroase grupuri de români ortodocşi şi calvini care s-au convertit şi s-au integrat în comunităţile catolice existente.

Pr. Alois Moraru