Din cele relatate în articolele din Lumina creştinului, din meditaţiile ţinute seminariştilor şi persoanelor consacrate, din părerile celor care au văzut fotografii şi au vizionat înregistrări video despre activitatea misionarilor din Kenya şi a desfăşurărilor liturgice, s-au ridicat mai multe obiecţii, la care vreau să dau câteva lămuriri.
Pe urmele misionarilor
Întrebările sunt trei: 1) De ce sunt atât de multe cântări şi atât de stridente la sfânta Liturghie? 2) De ce sunt atâtea dansuri - la intrarea episcopului sau a preotului - în biserică, la aducerea Sfintei Scripturi şi la prezentarea darurilor? 3) De ce veşmintele bisericeşti, ca de altfel şi îmbrăcămintea femeilor, sunt atât de viu colorate şi atât de nuanţate?
Un răspuns la problema cântărilor, considerate de noi, europenii, multe şi stridente. Acei oameni trăiesc în pustiu. Este ştiut că un astfel de loc este tăcut, liniştea devine apăsătoare. Omul din fire simte nevoia de a comunica. Distanţele dintre oameni sunt mari. Când vor să comunice, cei rămaşi la cort cu cei plecaţi cu vitele în pustiu, trebuie să strige cu putere. Obişnuinţa se păstrează şi la cântat. Nu numai atâta, în pustiu nu cântă decât creştinii care au învăţat cântările bisericeşti. Ceilalţi au doar nişte sunete stridente, tradiţionale, specifice fiecărui trib. Creştinii, învăţând cântările bisericeşti, au păstrat destul de multe şi din cele tradiţionale. Venind la biserică, ei vor să ofere lui Dumnezeu mai mult decât tăcerea pustiului, cântarea care le înveseleşte inima. Aşa cum europenii, care în majoritatea timpului trăiesc în mijlocul unei lumi zgomotoase, venind la biserică, simt trebuinţa reculegerii în tăcere, atât pentru a-şi aminti de păcate - la începutul sfintei Liturghii -, de a pătrunde în taina cuvântului lui Dumnezeu, cât şi pentru a simţi intimitatea cu Cristos după primirea sfintei Împărtăşanii.
Cât priveşte dansul liturgic, specific ţărilor africane, pot spune că este izvorât tot dintr-o necesitate firească. În pustiu oamenii se mişcă mult, dar uniform. Pe terenul nisipos, pietros şi plin de surprize, de altfel nici căldura dogoritoare nu permite un efort în mişcări, dar oamenii simt necesitatea manifestării totale - trup şi suflet - faţă de Creator şi mişcările lor sunt socotite un act de cult, o jertfă spirituală. La noi, în Europa, se dansează mult, se face sport într-o mie şi una de feluri, se munceşte din greu etc., iar omul simte trebuinţa odihnei pentru a-şi aminti de cele spirituale. În Kenya este altfel şi trebuie să-i înţelegem conform cu necesităţile şi cultura lor.
Relativ la îmbrăcămintea multicoloră. În pustiu, unde soarele pârjoleşte totul, transformă pietrele în nisip şi înnegreşte stâncile, unde se vede numai cerul albastru ziua şi înstelat noaptea, unde verdele apare doar în oaze şi în frunzuliţele mărunte de pe vârful unor copaci plini de spini, unde florile se arată pentru o scurtă perioadă de timp după câteva ploi destul de puţin consistente, se simte dorinţa după frumuseţea culorilor. Terapia culorilor este recomandată de medicină, la noi, dar la ei este ca o adevărată necesitate vitală de prim ordin, mai ales relativ la cult. Noi simţim bucuria de a duce o floare la altar şi avem de unde, chiar şi în timpul iernii, dar oamenii pustiului instinctiv se prezintă pe ei înşişi ca pe nişte flori în faţa Domnului. De altfel şi la noi, când toamna îşi întinde mantia sumbră - cerul ceţos, pomii par uscaţi, pământul marcat de brazdele care par a-l îndolia -, când apoi vine iarna care ne oferă doar culoarea albă a zăpezii şi negrul de pe acoperişurile caselor etc., instinctiv simţim dorul culorilor şi oamenii încep pregătirea sărbătorilor de Crăciun prin instalarea, înainte de vreme, a mii şi mii de beculeţe multicolore pe pomi, pe stâlpii porţilor, pe la geamuri, în vitrine şi pe străzile marilor metropole, ca să arate cât mai feeric.
