Până mai ieri am trăit şi eu, cum de altfel trăiesc şi alţii, cu impresia că dacă este chemat preotul la un bolnav, acesta urmează să moară. Aşa ştiau şi rudele şi vecinii mei. Ei înşişi au refuzat să cheme preotul atunci când cineva din familia lor era grav bolnav, motivând că nu vor ca persoana bolnavă să ştie că urmează să moară. Cu aceste concepţii greşit însuşite m-am trezit în faţa unei realităţi la care nimeni nu se aştepta.
Soţul meu a avut o criză de anemie. Slăbise deosebit de mult, era palid, avea ameţeli şi nimeni nu bănuia că aparenţele ascundeau o afecţiune mult mai mare. Era vorba de ciroză hepatică. E o boală care, neîngrijită, conduce inevitabil la moarte. Dacă la început nu i-am dat mare importanţă, când am văzut că se agravează, l-am internat la spital. Medicii îi dădeau şi nu-i dădeau şanse. Un mare dezavantaj era şi faptul că avea anemie, ceea ce îngreuna şi mai mult o posibilă tratare a bolii. Trebuia intervenit mai întâi cu multe vitamine. În paralel se urma un tratament mai uşor care avea rolul de a stopa înaintarea cirozei. Între internare şi fixarea tratamentului mi s-a părut că a trecut o veşnicie. Să vezi cum un om se zbate între viaţă şi moarte şi să nu-i poţi face nimic, este îngrozitor. Şi mai ales să ştii că acel om este soţul pe care îl iubeşti, este tatăl copiilor, pe care de asemenea îi iubeşti, toate acestea fac ca momentul să fie şi mai groaznic.
Aceasta era situaţia soţului meu în momentul în care am hotărât să-l internăm la urgenţe. În acel moment încă mai era conştient. Chiar dacă era destul de palid, mai avea putere să ne privească şi chiar să spere în vindecare. Din când în când toate acestea se năruiau, iar el cădea într-o inconştienţă profundă. La circa o săptămână de la internare, am avut inspiraţia să chem un preot. Pentru aceasta trebuia să mă sfătuiesc şi cu rudele, mai ales cu cele din partea soţului. Răspunsul a fost un nu categoric. "Nu vrem să moară, au răspuns ei. Cum să chemăm preotul, tu vrei să moară? Nu-l chemăm, ce o să spună? Nu, am înţeles că dacă vine preotul şi îi dă Maslul imediat moare. Mai bine nu-l chemăm". Acestea erau unele din răspunsurile pe care le primeam neputincioasă.
Dumnezeu însă a vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. În salon cu soţul meu se mai afla un bolnav la care rudele au chemat preotul pentru a-i administra Ungerea bolnavilor. Ştiam acest lucru şi mă gândeam că e o ocazie potrivită să intervin şi să cer acest sacrament şi pentru soţul meu. Aşa se face că tocmai în acel moment rudele mele erau plecate şi nu rămăsese acolo decât un copil de-al meu împreună cu mine. După ce preotul a terminat cu bolnavul pentru care venise, l-am rugat să vină puţin şi la soţul meu. I-am spus că şi noi suntem catolici, explicându-i în câteva cuvinte situaţia bolnavului. Atunci mi-am dat seama că ascultasem prea mult de rude şi îmi era oarecum ruşine de situaţia care se ivise, dar se vede că Dumnezeu a avut mai mare grijă de mine şi l-a adus pe acel preot la bolnavul din salon, pentru ca apoi să-l aducă şi la soţul meu. Preotul m-a rugat să rămân împreună cu copilul pentru a ne ruga. De spovedit nu se putea spovedi pentru că nu mai putea vorbi, aşa că a hotărât să-i administreze direct sacramentul Maslului. La câtva timp după plecarea preotului, soţul meu, despre care credeam că nu mai există nici o şansă de salvare, a deschis ochii şi a început să vorbească. Eram acolo şi am plâns de bucurie. Mi-a spus că, deşi era în comă, a auzit tot ceea ce a spus preotul, dar nu-i putea răspunde sub nici un fel. Încet, încet a început să-şi revină, i-a venit pofta de mâncare şi poate e greu de crezut, dar în câteva zile, medicul mi-a spus că îi pregăteşte externarea. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nu-şi revenise complet, dar era mult mai bine faţă de momentul în care îl internasem. Boala chiar îi stagnase şi avea reale şanse de vindecare. Trebuia să mai urmeze un tratament şi un regim special. Eram convinsă că sacramentul Ungerii bolnavilor şi-a făcut efectul. L-am întâlnit pe acel preot şi i-am spus despre cele întâmplate, iar el, contrar aşteptărilor mele, nu s-a mirat deloc. Mi-a spus că acest sacrament are printre altele şi acest rol de vindecare a trupului, bineînţeles, pe lângă vindecarea sufletească. Rudele mele au rămas fără replică, dar şi pentru ele şi pentru mine s-a spulberat o idee greşită şi anume că, atunci când vine preotul la un bolnav spre a-i administra sacramentul Ungerii bolnavilor, acesta moare. M-am convins că nu e aşa şi sper să înveţe mulţi din păţania mea. Noroc că preotul a venit la timp, altfel... nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. (Monica) Pagină realizată de pr. Felician Tiba
