Marţi, 22 ianuarie, am participat împreună cu foştii colegi de clasă la sfânta Liturghie de înmormântare a tatălui a doi preoţi. Mi-au rămas imprimate în memorie şi în inimă rugăciunea zilei, prin care se invoca mila divină pentru sufletul celui răposat şi rugămintea celebrantului adresată Domnului ca într-o zi să-l reîntâlnească, să-l revadă în ceruri. Al doilea moment emoţionant a fost reprezentat de puţinele cuvinte finale din partea unuia din fiii decedatului în care a evidenţiat caracterul şi modul tăcut, discret în care tatăl lor şi-a trăit viaţa, şi-a educat familia, s-a jertfit pentru binele ei; acest tată simplu, credincios, devotat, care nu a căutat aplauzele nimănui, nu a înţeles nimic din logica triumfalistă a lumii, ci a rămas la datorie mereu, încrezător în Dumnezeu şi la bine şi la greu.
Sunt mari aceste suflete simple şi mici în ochii lumii. Sunt mari, pentru că au crescut într-un humus catholicus moldav maturizat în multe secole marcate de dificultăţi mari, sărăcie, izolare, sau chiar abandon. Dar ca să fim drepţi cu viaţa lor, a înaintaşilor lor, pe care-i copie cu o fidelitate absolută, aceşti simpli catolici moldavi împreună cu păstorii lor sufleteşti rămân pentru noi cei de astăzi modele şi exemple excelente. În aceşti tăcuţi ai istoriei auzim vocea cerului, din păcate, uneori, doar în momentul în care gura lor nu mai poate vorbi. Discret se strecoară prin viaţă. Vocea lor nu s-a auzit la nici un microfon, chipul lor nu a apărut niciodată pe ecranele televizoarelor, nu au scris nici cărţi, nici articole... Îmi amintesc că bunica mea după mamă nici nu ştia să scrie. Au scris însă în cartea vieţii noastre, a diecezei noastre, iar Dumnezeu a dat un nume concret acestei scrieri: vocaţia sacerdotală, sau în limbajul lor: chemarea la Preoţie.
Dumnezeu se serveşte de cele simple şi umile ale lumii, iar ei au fost şi rămân simpli şi umili, şi poate că uneori noi, preoţii, nu realizăm importanţa acestor virtuţi. În misiunea noastră pastorală poate nu dăm spaţiu suficient lui Isus cel blând şi smerit cu inima. Poate că în această epocă a eficientismului imediat căutăm alte metode şi alte arme, care nu sunt ale Spiritului. Mereu în Biserică este prezentă "nostalgia" originilor, a unui ceva ce ieri era mai bun decât astăzi. Nu cred că istoria merge pe o cale a unui continuu declin. Însă ceea ce remarc, rămânând la tema noastră, e faptul că deseori nu mai semănăm cu părinţii şi bunicii noştri. Voim cumva să construim aici o altă faţă a catolicismului? Nu cred. Cumva, cred că importăm cărţi şi metode pastorale din Occident, fără a cunoaşte suficient ceea ce au construit şi consolidat pe parcursul a multe veacuri înaintaşii noştri. Ştim că istoria nu face salturi şi cred că e absolut necesar să păstrăm legătura cu trecutul, pentru a nu face cumva salturi îndărăt.
Ne-au oferit Domnului şi Bisericii cu o inimă neîmpărţită. Noi am reprezentat raţiunea lor de a fi, dar nu ne-au cerut să rămânem lângă ei. Ne-au însoţit cu rugăciunea, iubirea şi jertfele lor pe drumul nostru, şi poate atunci când am oscilat sau am fost tentaţi să ne uităm înapoi, ne-au privit cu durere, dându-ne de înţeles că drumul nostru este doar unul. Statornicia lor e statornicia noastră. Cumva, "preoţia lor este preoţia noastră".
Se nasc astăzi, ba chiar sunt deja la atac, atâţia idoli, atâtea false speranţe, în faţa cărora cred că ar trebui să le cerem acestor părinţi şi bunici ai noştri să ne spună şi ei ce cred, nouă, preoţilor. Nu cred că ei rămân exponenţii unei lumi ce apune, că sunt demodaţi. Virtuţile creştine fundamentale le-au trăit şi continuă să le trăiască aşa cum le-au "supt" de la sânul mamei lor. Oare nu cumva, în dorinţa noastră de adaptare la lumea de astăzi, ne-am adaptat prea mult?!
Astăzi, cei plecaţi dintre noi ne mai privesc doar dintr-o fotografie. Suntem demni să-i privim în ochi pe simplii şi discreţii noştri părinţi? Suntem capabili să ducem mai departe lupta cea bună, făclia credinţei pe care ei au primit-o de la înaintaşi şi ne-au dat-o nouă să o purtăm mai departe? Ne-au încredinţat făclia nu într-o ceremonie bine regizată şi transmisă prin satelit, ci ne-au dat-o din mâinile lor bătătorite, cu un zâmbet şi o seninătate a unor chipuri care ar putea foarte bine să stea alături de chipurile din icoanele lui Grigorescu.
Pr. Emil Dumea
