Mă surprinde neplăcut, ba chiar mă doare să constat generalizarea unei realităţi, şi anume aceea că vicioşii dezvoltă economia, că artele au avut şi au genii şi exponenţi imorali. Părintele Abelardo Lobato, în exerciţiile spirituale ţinute la Sinaia (21-23 februarie a.c.), mi-a confirmat ceea ce am constatat cu stupoare deja de mult timp, adică acea constantă a istoriei ce nu se schimbă nicidecum. Pare un fel de pârghie care conduce şi impune echilibre stabile, nu instabile, aşa cum ar crede un optimist ingenuu.

Dar să-i lăsăm pe corupţii economiei şi ai artelor şi să privim în curtea noastră proprie, a catolicilor din Moldova. În economia mântuirii, aici şi acum, preoţii cercetează, înţeleg semnele timpurilor? Constatarea fatalistă că vânturile reci au bătut dinspre Moscova, aşa cum mai înainte au bătut dinspre Constantinopol, adică Istanbul, acum nu prea mai deranjează auzul sau conştiinţele oamenilor. Şi, de fapt, nici nu există dispoziţia intelectuală, sau simpla bunăvoinţă pentru a ne întreba asupra trecutului. Aşa cum, din constatările mele şi nu numai, pentru cauza minorităţii bilingve a aşa-zişilor "ceangăi" se luptă aici doar Episcopia de Iaşi, tot aşa cum pentru cunoaşterea trecutului recent, doar aceeaşi Biserică face eforturi, alături de instituţii de specialitate laice. Însă marea masă a oamenilor nu ştiu ceea ce s-a petrecut, iar punctul forte al românului nu este nicidecum memoria. În felul acesta, se săvârşeşte un sacrilegiu: călcăm peste sânge nevinovat, trecem inconştienţi pe lângă puşcării şi locuri de tortură a înaintaşilor noştri. Ne-a intrat eronat în cap ideea că a fost cândva Inchiziţia care a ucis lume nevinovată, genii, idei şi cultură, şi nu realizăm faptul că genocidul cel mai teribil din istoria omenirii este cel al comunismului secolului al XX-lea, care a făcut aproape 100 de milioane de victime. Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu pentru noi, pentru pământurile şi casele noastre, dar nu ştim unde sunt înmormântaţi martirii noştri, unde au fost chinuiţi, maltrataţi, anihilaţi fizic şi psihic... pentru a îngrădi acel loc, ca spaţiu sacru, pentru a ridica un monument. Ne-am pus vreodată întrebarea dacă nu cumva vreo casă, vreo şură, un bloc al nostru, în care locuim astăzi, şi unde îl înjurăm şi pe Dumnezeu şi pe guvernanţi, nu sunt cumva construite peste sânge nevinovat, peste vreun edificiu al torturii comuniste, peste vreun câmp, şantier, lagăr unde au suferit sau au murit contemporani ai noştri?!

Ne-am zis că e bine să dăm (condamnăm) uitării schisma din 1054. Cel mult, să fie studiată la istorie. Ce-ar fi să dăm uitării şi trecutul recent, şi să fie studiat doar la istorie. Rezultatul? O amnezie! Iar amnezia este o boală tare grea, care mutilează omul. O amnezie parţială există în România, şi, din păcate, şi în Biserică. Aşa cum nu-i cunoaştem prea bine pe martirii antichităţii, de ce i-am cunoaşte pe cei ai prezentului?! Şi apoi, aceştia, mai recenţi, ar putea deveni incomozi pentru noi. Iar lumea de astăzi caută comoditatea sub toate aspectele ei.

Spunem: timpuri trecute, căci acum s-a născut o lume nouă. Şi care e noutatea acestei lumi? Libertatea! Care libertate? Totală, dacă s-ar putea. Să nu uităm ce ne spune Evanghelia: "Adevărul vă va face liberi". Nu putem fi liberi în prezent dacă nu cunoaştem adevărul epocii care ne-a generat. Noi, aici, la răscruce de vânturi, trebuie să ştim întâi de toate că am fost mici şi neputincioşi, aşa cum şi acum, mici şi neputincioşi, mergem şi slujim la alţii. Am fost supuşi ai turcilor, apoi ai ruşilor, iar acum ai propriilor idoli. Am fost mereu neputincioşi, săraci intelectual, izolaţi, conduşi deseori de persoane corupte, capricioase, slab pregătite intelectual; persoane care astăzi se joacă cu cei mulţi şi cu banii care mai sunt în această ţară; fără perspective europene, scăldându-ne în propria izolare şi sărăcie, uneori lingându-ne rănile, alteori considerându-ne urmaşi demni şi viteji ai daco-romanilor, sau ai lui Ştefan cel Mare. Reprezintă şi aceasta o consolare.

Poate că cineva o să-mi reproşeze faptul că sunt ironic sau chiar lipsit de respect. Acestui posibil acuzator doresc însă să-i dau un răspuns prea puţin cunoscut şi apreciat. La prima vedere, avem impresia că aici totul este doar sărăcie, că lumea aceasta e a nimănui, că totul este relativ, că oamenii aceştia nu valorează nimic. Îndărătul acestor aspecte neplăcute, grave, se ascund însă şi valori care i-au salvat pe catolicii moldoveni. Cu cât aprofundez mai mult viaţa lor, cu atât mi se întăreşte convingerea că Biserica şi păstorii sufleteşti au salvat comunitatea catolică de la pieire în multe ceasuri grele, de cumpănă.

Când am luat contact, cam dur, e adevărat, cu şcoala, armata, cu societatea românească în general, m-a lovit propaganda atee, minciuna, violenţa, dispreţul faţă de cel ce gândeşte altfel, elogierea găunoasă a unei lumi, a unui model de om pe care, în realitate, nu le-am întâlnit niciodată. Ceea ce însă am întâlnit concret în mica mea lume catolică din Moldova a fost o credinţă simplă şi fără compromisuri. Când în clasa a III-a mi s-a pus cravata de pionier la gât, ajungând acasă, tata mi-a dat două palme, fără nici un comentariu, mi-a smuls cravata şi a legat-o la gâtul viţelului ce zburda prin ogradă în aerul proaspăt al primăverii. Aceasta a fost prima mea lecţie de istorie. Au urmat altele, mai dureroase. Ceea ce am citit mai târziu în spatele acestui gest, care poate fi multiplicat la infinit în lumea părinţilor şi a bunicilor noştri, este un fel de punct fix într-o lume, într-o istorie neputincioasă din punct de vedere politic şi economic. Iar acest punct fix, numit credinţă şi comuniune cu Roma, în mai multe rânduri i-a salvat pe catolicii moldoveni de la dispariţia lor de pe aceste meleaguri. Gloria acestor tăcuţi ai istoriei a fost şi rămâne necunoscută şi, ca atare, neapreciată. Iar această necunoaştere din partea noastră are consecinţe grave pentru prezentul şi viitorul nostru. Nu suntem suficient de ancoraţi în identitatea noastră istorică şi riscăm să fim abătuţi de la drumul cel drept, să orbecăim în întunericul ignoranţei, al unor planuri şi speranţe care nu au fundament, consistenţă. Riscăm să încercăm a construi un viitor fără baze solide. Este adevărat că Duhul Sfânt asistă mereu Biserica sa, dar tot la fel de adevărat este că acest Duh lucrează prin oameni, în istoria lor.

De exemplu, cine ştie că în timpurile grele din secolele XVII-XVIII, deseori comunităţile catolice s-au salvat nu datorită spadei domnitorilor sau a vreunui puternic al timpului, ci datorită acelor neştiuţi misionari franciscani conventuali, care au stat ca păstorul cel bun lângă turmă, apărând-o, încurajând-o. Ei rămâneau singurii păstori ai unor mici comunităţi care nu-i avea decât pe ei. Mica turmă catolică din Moldova, mulsă şi tunsă până la disperare, nu numai de reprezentanţii Înaltei Porţi, de oamenii domnitorului, de boieri, de călugării ortodocşi (multe sate catolice erau mănăstireşti), atacată de tătari, a supravieţuit, repet, doar datorită păstorilor ei. Să ne gândim câţi catolici din Moldova timpurilor noastre şi-au pierdut urmele prin Dobrogea sau Transilvania pentru că nu au avut păstori care să fie mereu alături de ei?! Câţi vor dispărea astăzi prin Europa? Acelaşi fenomen s-ar fi petrecut şi în trecut.

Istoria este învăţătoarea vieţii. Ne întoarcem cu privirea spre prezent. Ştim să citim timpurile în care trăim? Pentru o lectură şi interpretare corectă avem nevoie de puncte de referinţă ferme, verificate. Luăm, împrumutăm manuale de cateheză, de pastoraţie din ţările occidentale. Facem experienţe, vrem rezultate imediate, ne pierdem răbdarea, influenţaţi de mecanicismul epocii, în care apeşi pe întrerupător şi apare lumina. Nimeni nu pune la îndoială jertfele păstorilor pentru credincioşii lor. Privindu-i cu virtuţile şi lipsurile lor, să nu uităm că mereu au rămas fideli în jurul păstorilor, că la noi nu au existat trădări, erezii, schisme. Tăcuţilor istoriei noastre trebuie să le redăm graiul.

Istoria nu face salturi, nici nu are prăpăstii între perioadele ei. Să nu uităm, aşadar, adevăratele valori spirituale ale catolicilor noştri. În bulversarea prezentului, avem datoria de a păstra mereu vii valorile ferme ale trecutului, care ne vor salva şi astăzi: credinţa catolică şi fidelitatea faţă de păstorii sufleteşti, în comuniune cu Sfântul Părinte papa.

Pr. Emil Dumea