Există în viaţa fiecăruia dintre noi un moment în care, obosiţi poate de zgomotul lumii în care trăim sau sătui de răutăţile ei, simţim nevoia de tăcere, de linişte. Există un moment când inima noastră are nevoie de singurătate. Şi atunci ne retragem în noi, în abisul eului nostru, pentru a discuta cu el, cu noi, despre noi. Şi, în mod absolut natural, apare întrebarea: Ce sunt eu? De unde vin şi încotro mă îndrept?

Sunt probleme pe care, în mod normal, nu ni le punem, prinşi fiind în cotidianul în care suntem atât de bine ancoraţi, fizic şi intelectual, încât cu greu ne putem îndrepta atenţia spre altceva. Şi totuşi...

Avem zile rele şi zile bune în care ne putem declara mulţumiţi de ceea ce am realizat sau că am împlinit tot ceea ce ne propusesem pentru timpul respectiv. Dar ne întrebăm vreodată: "Eu, azi, pentru sufletul meu, ce am făcut?"

Ne numim cu multă nonşalanţă "creştini". Dar ce înseamnă acest lucru? Faptul că părinţii ne-au botezat? Într-adevăr, este un început. Dar mai departe?

Că acceptăm existenţa lui Dumnezeu ca pe un fapt dat şi nimic mai mult? E simplu să spui: "Sunt creştin! Cred în Dumnezeu", dar problema aceasta este cu mult mai profundă. Cred în Dumnezeu sau doar accept existenţa sa?

Păcatul ca stare de viaţă nu reprezintă altceva decât a spune nu lui Dumnezeu. Faptul că spunem: "Sunt creştin", dar nu trăim tot ceea ce implică această afirmaţie, mai ales în legătură cu dragostea faţă de aproapele, faptul că minţim zilnic fără nici un fel de scuză, bârfim cu răutate şi cinism împroşcând cu noroi pe aproapele nostru, faptul că îi desconsiderăm pe ceilalţi, urcându-ne pe noi înşine pe un piedestal pe care l-am construit anume pentru noi şi la care nimeni altcineva nu are dreptul să ajungă, faptul că păcatul necurăţiei tronează în inima noastră atotstăpânitor, faptul că rugăciunea a dispărut aproape cu desăvârşire din viaţa noastră, făcând din ea doar o datorie, toate acestea nu fac oare din afirmaţia "Sunt creştin!" o mare şi sacrilegă minciună?

"Dacă nu-l iubeşti pe aproapele, pe care îl vezi, cum poţi spune că îl iubeşti pe Dumnezeu, pe care nu-l vezi?"

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele sintetizează, într-un mod perfect, decalogul. Cele două porunci cer acelaşi lucru: iubirea.

Auzim atât de des în jurul nostru: "Cred în Dumnezeu!" Dar de câte ori auzim "Îl iubesc pe Dumnezeu!"? Foarte rar, poate chiar niciodată. De ce? Pentru că iubirea cere sacrificiu. A-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a respecta legea lui, poruncile lui. Dar cum s-o facem, dacă e atât de comod să trăim asemenea celorlalţi, asemenea majorităţii? Să ne lăsăm duşi de valul păcatului, de lenea spirituală, de minciună, trădare, vanitate, desfrâu? Cum să renunţăm la toate acestea care acum ne fac la fel cu ceilalţi? Cum să "riscăm" să fim ironizaţi, arătaţi cu degetul, pentru că am fi "altfel"?

Şi atunci, nu e oare mai uşor, nu e mai comodă sintagma: "Cred în Dumnezeu!" Aparent, asta nu implică nimic. E ceva de genul "Dumnezeu e acolo sus, undeva!" Dar Dumnezeu nu este "acolo, sus". Este printre noi.

Da. Viaţa noastră de creştin trebuie să înflorească şi să-i lumineze pe cei din jurul nostru. Viaţa de creştin înseamnă a spune nu păcatului. Şi, începând de la a spune nu păcatului din noi, să dăm acelaşi răspuns şi păcatului din jurul nostru. Avem lângă noi oameni, poate chiar prieteni, care trăiesc în păcat, departe de Dumnezeu. Ar trebui să avem curajul să le spunem unde şi ce anume greşesc. Să le punem în faţă viaţa noastră reînnoită în fiecare zi în Cristos. Să nu fim laşi, preferând o prietenie lumească, trecătoare, în locul unei prietenii cu - şi în - Dumnezeu.

Pentru că, în această lume supusă invaziei de informaţie, materialism şi comercial, supusă exclusiv simţurilor şi vitezei în asemenea mod încât spiritualul se pierde undeva, departe, fiind considerat ceva inutil şi perimat, când lumea este prea agitată pentru a zăbovi asupra meditaţiei şi a lecturilor biblice, viaţa creştinilor care într-adevăr îşi merită acest nume este singura Biblie pe care popoarele o mai citesc.

Ioana-Cristina Ursache