Priviţi în imaginea de mai sus panorama capitalei Kenyei, Nairobi, care numără circa patru milioane de locuitori. În centru te poţi simţi ca şi în unul din marile oraşe ale Europei. Mahalalele acestei metropole în care se îngrămădesc cam două treimi din locuitorii capitalei, nu au termen de comparaţie. Pe turistul care doreşte să vadă Kenya de obicei nu-l interesează să vadă decât ceea ce îi încântă ochiul şi-i satisface curiozitatea. Misionarul, în schimb, merge mult mai departe şi vede, peste frumos şi interesant, mizeria, iar în mizerie pe cel mizerabil şi în cel mizerabil pe cel ce s-a despuiat de strălucirea dumnezeirii pentru a se face ca unul dintre noi.

Dacă ar fi să-i privim pe misionari doar din perspectivă umană, am putea afirma, fără teama de a greşi, că sunt oameni a căror sensibilitate exagerată şi nestăpânită i-a făcut să lase totul şi să plece în acele regiuni unde oamenii suferă mai mult şi nu este cine să le vină în ajutor. Cu alte cuvinte, ar fi vorba de o slăbiciune umană în faţa căreia ei nu au putut rezista.

Într-o zi din luna mai a anului 1999, pe când mă aflam la Nairobi, am fost invitat de un preot misionar din Padova, pe nume don Diego, să vizitez un cartier periferic al capitalei unde îşi avea locuinţa şi câmpul de activitate cel mai cunoscut misionar italian, Alessandro Zanotelli.

În limbajul local, cartierul se numeşte Korogocho şi s-ar traduce prin amestecătură sau ghiveci. Ceea ce am putut vedea acolo pe parcursul vizitei de aproape trei ore este indescriptibil. Aş vrea doar să vă spun ceea ce mi-a povestit unul dintre misionarii de pe teren. Cu puţin timp în urmă, sosise din Italia un om bogat care, auzind şi văzând la televizor situaţia grea a populaţiei din acest cartier al capitalei Nairobi, s-a decis să vină pentru o lună în Kenya şi să-i ajute el personal. După ce a văzut cu ochii lui mizeria de nedescris din Korogocho a rămas aşa de şocat încât nu a mai putut dormi deloc. După trei-patru zile, a fost sfătuit de medici să renunţe la planul său şi s-a întors acasă.

Pe fondul exemplului de mai sus, aş îndrăzni să afirm că misionarii nu sunt animaţi doar de sentimente umane puternice cărora nu le pot rezista, ci întăriţi de convingerea plină de credinţă că în cei săraci îl văd şi îl slujesc pe Cristos.

Cel purtat de sentimente pur umane se gândeşte ce să-i dea săracului, ce să-i ofere, pe când cel animat de sentimente creştine vede mult mai departe şi ştie că şi în cazul în care s-ar afla în faţa săracului cu mâinile goale, tot ar avea ceva să-i dea şi încă ceva mult mai preţios decât un lucru, s-ar oferi pe sine însuşi.

Misionarul înainte de a da, trebuie să se dea; el trebuie să primească pentru a şti să dea. Săracii cer în primul rând să li se dea dreptul de a vorbi, de a se plânge, de a se confesa şi descărca şi doar într-o a doua fază acceptă să li se dea ceva.

Pe mine nu m-ar mira dacă aş auzi un misionar spunând: "Mi-am dat seama că dacă nu reuşesc să mă dau săracilor pe mine însumi, orice le-aş da, ar echivala cu nimic. Pâinea fără un zâmbet ucide, în schimb, pe fondul unui surâs, ea dă viaţă".

Pr. Pavel Chelaru