Este impresionant ciclul anului liturgic care are în desfăşurarea sa două evenimente: naşterea şi învierea lui Isus. Ambele mistere sunt pentru noi, oamenii, de o rezonanţă profundă; la naştere îngerii cântă slava lui Dumnezeu, iar la înviere se sfărâmă lanţurile morţii pentru mulţi. Ciclul anului liturgic poate fi asemănat cu drumul credinţei noastre: prin Botez ne naştem, iar prin Euharistie înviem de fiecare dată în el.
Faptul că Dumnezeu este iubire ne-o demonstrează modul în care se naşte Fiul său, Isus Cristos. Iniţial, asumându-şi condiţia umană, apoi alegerea treptei celei mai de jos, aşezarea într-o iesle. Să ne imaginăm deci locul: un grajd în interiorul căruia se află o iesle, în care se află fân proaspăt. Afară este întuneric, numai lumina unei stele mai luminează în această beznă aproape de nepătruns. Un bărbat şi o femeie intră în încăpere, femeia trebuie să nască iar bărbatul încearcă să o ajute. După un timp se aude plânsul unui copil, iar după ce este alăptat de către mamă, este învelit şi aşezat pe fân.
Totul este natural, dar întotdeauna când am meditat la naşterea Mântuitorului, m-a impresionat profund simplitatea momentului. La fel de simplă este şi Euharistia, puţină apă şi făină, dar câtă forţă, câtă iubire! Isus a dorit ca simplitatea sa să ne fie nouă bogăţie. El se naşte pentru a aduce bucuria umilinţei în mod individual în fiecare inimă.
Acest fapt este dependent de accepţiunea sau inaccepţiunea fiecăruia dintre noi. Cuvintele şi gesturile sale sunt veşnice şi ne îndeamnă să le urmăm... în numele lui.
Cristi-Daniel Neagoe
