Sunt un tânăr ca oricare altul, înzestrat cu minte, cu voinţă, cu un trup ca al tuturor, dar pentru că sunt în închisoare, pot spune că fizic nu sunt liber. Poate vă surprinde că mă adresez vouă, celor care citiţi această pagină, de aici, din închisoare, dar trebuie s-o fac. Nu aş vrea să mai ajungă şi alţii aici din acelaşi motiv din care am ajuns eu.
Pot spune că am avut o copilărie fericită. Părinţii m-au iubit, sau mai bine zis m-au alintat mult, de aceea mi-au împlinit toate dorinţele. La şcoală eram un elev de capacitate medie. Poate aş fi putut să învăţ mai mult, dar nu m-am preocupat. Eram foarte sigur că părinţii mă vor ajuta să-mi găsesc un loc de muncă unde prin muncă puţină să câştig bani mulţi. Chiar visam să ajung un bun afacerist, dar, cu toate acestea, nici eu nu ştiam ce vreau de la viaţă. A urmat un an de aşteptare, timp în care îmi făcusem câţiva prieteni pe care părinţii nu prea îi agreau. Şi aveau şi de ce. Unul dintre ei mai făcuse doi ani de închisoare, altul era cercetat pentru o tâlhărie, iar alţii, trei la număr, nici ei nu dădeau semne de corectitudine. Am început să pierd mult timp cu ei. Mai întâi m-au acceptat pentru că ştiau că am bani. Tata îmi mai dădea din când în când, motivând
că la vârsta mea e bine să am un ban în buzunar. Şi prietenii mai profitau de acest lucru. Aşa am început să petrec cu ei, să frecventez localuri, discoteci şi chiar parcuri la ore destul de târzii, unde, de la unii trecători, prin jaf, ne procuram bani pentru alte "distracţii". Între timp părinţii nu bănuiau nimic. Încercam să mă comport atât de normal, încât niciodată nu ar fi putut spune că au un copil rău. Această situaţie însă nu putea să mai continue în acest ritm. Deja mă simţeam obosit şi de multe ori eram dependent de ceea ce făceam. Când am încercat să mă retrag, prietenii m-au ameninţat chiar cu moartea. Nu aveam pe nimeni căruia să-i spun problema mea. Părinţii îmi promiteau prea multe şi îmi era oarecum ruşine de ei. Cât despre vreun preot, nu aveam curajul necesar nici măcar să-l întâlnesc, cu atât mai puţin să-i descriu situaţia prin care treceam. Astfel stând lucrurile, a venit ziua, fapta, momentul care m-au adus aici în această închisoare. Ca de obicei, seara, la o oră destul de târzie eram cu prietenii prin parc pentru a ne "procura" banii pentru distracţiile noastre. A apărut de undeva un domn de vârstă medie, frumos îmbrăcat şi prin felul lui de a fi dădea impresia că este o
pradă bună. Am sărit cu toţii pe el pentru a ne lua "drepturile". L-am bătut bine, apoi l-am eliberat de puţinii bani pe care îi avea asupra sa şi am plecat satisfăcuţi de ceea ce făcusem. Dar omul nu s-a mai ridicat de jos. În furia noastră îl izbisem cu capul de beton şi aşa avea s-o sfârşească. A doua zi auzisem despre crima din parc. Vă închipuiţi, m-au apucat fiorii. Am început să aiuresc. Ştiam că şi eu colaborasem, dar nu eram sigur dacă de mine a depins lovitura fatală. Şi apoi erau şi părinţii. Mă întrebam ce vor spune. Mă vedeam deja în închisoare, departe de lume şi de tot ceea ce îmi fusese atât de drag până atunci. S-a aflat totul. Am fost arestat sub privirile disperate ale părinţilor mei. Acum sunt în închisoare şi plătesc "prostia" vieţii mele, neascultarea de părinţi şi faptul că am profitat de bunătatea lor. La rândul lor, poate că au greşit permiţându-mi tot ce s-ar fi putut permite vârstei mele de copil şi apoi de tânăr. Mă adresez vouă de aici din închisoare. Aveţi grijă cum vă alegeţi prietenii. Părinţilor, nu permiteţi orice copiilor voştri. Sunt multe lucruri necesare, dar prin multe îi alintaţi şi iată unde ajung. Cât de scumpă este libertatea! (Daniel)
Pagină realizată de pr. Felician Tiba
