* Mihail Popa (Târgu Jiu). Vă mulţumim pentru contribuţia financiară de a susţine Editura. Cu privire la ceea ce ne-aţi scris nu am înţeles dacă e vorba de un articol sau de întrebări adresate redacţiei. În cazul în care este vorba de un articol trebuie să precizaţi şi care sunt sursele de inspiraţie.

* Iosif Tiba (Iaşi). Apreciem foarte mult rugăciunea trimisă la redacţie. Din păcate, ea a ajuns cu întârziere, revista pentru luna august era deja tipărită. În afară de aceasta, revista are spaţiu foarte limitat pentru astfel de texte.

* Jenica Pascal (A.). Vă înţelegem durerea şi amărăciunea cu privire la transferarea preoţilor pe care i-aţi cunoscut. Aceste evenimente au fost anunţate în biserică, dar probabil la alte Liturghii; aceleaşi evenimente au fost notate şi în revista "Lumina creştinului". Trebuie să încercaţi să depăşiţi momentul, lăsându-i şi pe alţi credincioşi să se bucure de experienţa preoţilor care au fost pe la dv., altfel ar fi un semn de egoism să se bucure numai unii. Aşa cum ne-aţi scris, credem că "poate tot la fel vom plânge şi pentru cei de acum...". Asta arată că sunteţi aproape de slujitorii altarului, sprijinindu-i.

* Ioan Cojan (Traian, Neamţ). Vă mulţumim pentru fidelitatea dv. de a ne scrie şi mai ales pentru curajul de a compune poezii. Este adevărat că pentru a fi publicată o poezie trebuie să îndeplinească nişte condiţii. Aşteptăm să ne mai scrieţi şi Domnul să vă dea multă sănătate!

* Vasile I. Tudosă (Penitenciar Bucureşti). Pentru ceea ce ne-aţi cerut va trebui să vă adresaţi Caritasului Bucureşti din str. Gh. Missail, 83, sector 1, 78226-Bucureşti sau Caritasului Iaşi din Bd. Ştefan cel Mare, 26, 6600-Iaşi.

* Ioana-Cristina Ursache (Iaşi). Articolul dv. a fost reţinut pentru a fi publicat la un moment potrivit.

* Ion Cozma (jud. Bacău). "Noi ne rugăm pentru sufletele din purgator ca Dumnezeu să le ierte păcatele, dar ei se pot ruga pentru noi, cei vii? De ce preotul nu ia măsuri pentru acele morminte care nu sunt curăţate de bălării? În luna noiembrie a fiecărui an se fac rugăciuni în cimitir la mormintele răposaţilor. De ce nu se fac rugăciuni la fiecare în parte, ci se face o singură rugăciune pentru aproape 10 suflete sau chiar şi mai mult? Cred că preoţii au tot timpul să stea în cimitir, chiar şi o lună, până face la fiecare răposat în parte. Când moare un om nu i se trag clopotele în prima zi, ci abia a doua zi, oare se tocesc clopotele sau suntem şi acum sub comunism când nu se dădea voie să se tragă clopotul zicând că le deranjează liniştea? Când eram tânăr am întrebat un preot în ce lună şi în ce zi a murit Isus? şi părintele mi-a răspuns că a murit în ziua de 7 aprilie şi a înviat în ziua de 9 aprilie. De ce nu se respectă acea zi şi acea lună?"

Este bine că vă gândiţi cu atâta seriozitate la cei răposaţi, care se roagă pentru noi (la asta ne trimite de altfel şi articolul din crez legat de "comuniunea sfinţilor") şi aveţi un respect deosebit faţă de ei, dar nu este normal să aruncaţi vina pe ceilalţi sau chiar pe preot atunci când lucrurile nu merg prea bine. Nu numai preotul trebuie să ia măsuri pentru a fi curat la morminte, ci iniţiativa trebuie să pornească din partea credincioşilor, să-l ajute pe preot nu să-l împovăreze şi să-l acuze de tot ceea ce nu le convine. Nu ştim dacă toată lumea din comunitatea din care faceţi parte este de acord cu dv. de a sta o lună de zile prin cimitir. În plus, forma rugăciunii pe care dv. o contestaţi este stabilită de către superiorii Bisericii şi este o invitaţie, printre altele, la rugăciune împreună. Clopotul care se trage atunci când moare cineva nu-l ajută cu nimic pe cel care a trecut dincolo, ci doar anunţă în comunitatea respectivă că a murit cineva; important este cum moare acel om şi ce am făcut pentru ca el să moară în harul sfinţitor. Cu privire la data Paştelui s-a mai publicat în revistă şi iarăşi vă spunem că nu data are cea mai mare importanţă, ci cum trăim această sărbătoare. Sperăm să vă fi lămurit în nedumerirea dv. şi vă dorim mult har de la Domnul!

* Alexandru Robu (Săbăoani). "...din anumite motive, o sumedenie de cupluri căsătorite sunt divizate pe plan religios. Unele persoane şi-au ales ca partener de viaţă o fiinţă de altă religie. Cunosc multe cupluri care au început o viaţă conjugală având aceeaşi religie, iar mai târziu, unul dintre ei a adoptat o altă religie. Sunt împrejurări în care într-o familie apar diferite discuţii, având drept cauză confesiunea lor, cauze care apar mai ales atunci când familia respectivă este confruntată cu unele greutăţi în faţa cărora unul dintre ei cedează şi, uitând de jurământul rostit în faţa altarului, apucă altă cale. Viaţa nu m-a scutit nici pe mine. După mine, indiferent de motivele acestora, legământul căsătoriei nu trebuie minimalizat şi nici rupt pentru simplul motiv că ne aflăm în faţa unei căsătorii mixte şi se ivesc păreri diferite privind religia. Partenerul catolic, dacă nu reuşeşte, cu toată străduinţa sa şi ajutorul celor din jur să limpezească noile probleme, trebuie să rămână aşa, de unul singur... Îmi amintesc de un caz de mai mulţi ani. Un vecin de-al meu s-a născut orb şi a fost trimis la o şcoală specială la Cluj. Aflat cu serviciul în acel oraş, într-o duminică i-am făcut o vizită în urma căreia am rămas foarte impresionat. La acea oră tocmai ei, nevăzătorii, disputau un meci de fotbal. Mihai fiind în poartă, prindea mingea după zgomotul pe care-l făcea mingea. Mi-au fost arătate mijloacele de studiu, clasa, alfabetul şi multe alte lucruri care m-au făcut să rostesc pentru mine în gând, ca atunci când îmi va fi greu în viaţă, să-mi amintesc de felul cum se descurcă şi cum privea Mihai, cu optimismul lui caracteristic, nedreptatea care îl urmărea la tot pasul. Şi iată că au venit şi acele zile grele pentru mine... Dar exemplul lui Mihai m-a încurajat să trec mai uşor prin viaţă. De aceea zic că onoarea sfinţeniei şi puterea căsătoriei trebuie să răzbească peste vitregiile vieţii, iar cuvintele Bibliei trebuie să fie în centrul ei... Din experienţa personală de până acum, sfătuiesc pe alţii, ca în tot ce întreprind să se gândească mai temeinic... Am citit cu mult interes propunerea făcută de domnul Anton Ghercă, privind apariţia în cadrul Editurii "Presa Bună"a unei foi sau ziar difuzat periodic printre catolici şi în care să fie incluse şi ştiri sau evenimente şi din alte domenii decât cele religioase. Mă declar întru totul de acord cu această propunere, deşi, după cum se ştie în prezent, toată lumea se confruntă cu lipsa banilor, situaţie oferită de această perioadă a tranziţiei şi care nu se mai termină".

Am redat o bună parte din scrisoarea dv. mai veche tocmai pentru că astfel de situaţii sunt tot mai frecvente, din nefericire, în zilele noastre. Tot mai multe familii uită cu prea multă uşurinţă jurământul făcut în faţa lui Dumnezeu, care doreşte "o căsătorie indisolubilă". Consecinţele despărţirii soţilor sunt, din păcate, dramatice, nu numai pentru cel părăsit, dar, mai ales, pentru copii, care devin, de cele mai multe ori, adevăratele victime. Regretăm că dv. înşivă aţi trecut printr-o astfel de experienţă tristă şi aţi fost nevoit să vă descurcaţi de unul singur în faţa încercărilor vieţii. Fiţi însă convins că Dumnezeu v-a dat şi haruri care să vă întărească în faţa acestor suferinţe şi că a fost mereu alături de dv., atunci când v-aţi simţit singur şi părăsit. Suntem şi noi de acord cu propunerea dv. privind publicarea evenimentelor din alt domeniu, dar deocamdată revista publică numai evenimente religioase.

* Irina (jud. Iaşi). "M-am hotărât de multă vreme să vă scriu această scrisoare, dar nu aveam curajul şi tăria necesară pentru a vă scrie despre povestea mea, care a fost încă din copilărie tristă, iar viaţa mea în tinereţe a fost ca frunza bătută de vânt, iar acum, la 33 de ani, am reuşit să descopăr viaţa adevărată aşa cum Dumnezeu ar voi ca orice creştin s-o aibă, însă sunt mulţi care rătăcesc. Pe scurt, aş vrea să vă povestesc viaţa mea şi cât de mult m-aţi ajutat dv. prin revista "Lumina creştinului". Eu am rămas orfană de la şapte ani, tatăl meu s-a recăsătorit după un an de la moartea mamei mele. (...) Singurul sprijin era bunica la care mergeam şi cărţile lui tata... pentru mine cărţile acestea au fost o legătură puternică... cu mama, pe care mi-o imaginam ca pe îngeraşii din revistă şi poveştile de neuitat; chiar şi acum le păstrez şi le citesc copiilor mei. Toate acestea, revistele şi cărţile, Biserica, preoţii care erau în sat în timpul copilăriei mele şi tata care a fost şi este pentru mine un model demn de urmat - când eram mici, seara ne strângeam în jurul lui şi ne citea din Biblie sau din alte cărţi bune - m-au ajutat foarte mult. Acum pot spune că am avut o copilărie bună, că am avut de unde lua exemple bune în viaţă, în ciuda faptului că mama vitregă când se îmbăta vorbea foarte urât, înjura şi se purta urât cu noi, dar noi am iertat-o. (...) În câteva luni m-am îndrăgostit de un băiat şi într-o lună m-am căsătorit cu el fără voia tatei, căci era ortodox şi tata nici nu a vrut să ştie de mine.

Părinţii lui la fel au pus condiţii că ne face nuntă numai dacă mă dau în religia lor. Şi aşa la 17 ani jumătate, neavând încotro, a trebuit să trec în religia ortodoxă. Asta nu a fost tot, căci preotul din satul unde ne-am cununat religios a pus şi el condiţii să mă boteze în religia ortodoxă de parcă soţul meu mă luase o păgână din junglă, şi în felul acesta, umilită şi neavând nici un sprijin din partea tatălui, m-am lăsat botezată (...) Ca să nu încalc jurământul, căci preotul ortodox m-a pus să iscălesc nişte hârtii..., eu mergeam cu copiii la biserică pentru că simţeam nevoia să mă rog în casa Domnului.(...) Prin 1994 m-am mutat într-un orăşel (...) Am avut mare noroc, căci aici când m-am mutat se construia o biserică catolică, dar nu era gata şi eu continuam să merg cu copiii la biserica ortodoxă din localitate unde era un haos total. (...) Atunci mi-am luat inima în dinţi şi am început să merg la biserica catolică, deoarece începuse preotul să facă sfânta Liturghie. Soţul meu când a auzit făcea scandal, îmi încuia uşa, dar eu am prins tărie şi curaj şi îi spuneam că o să cobor pe geam de la etajul trei şi tot merg la biserică. (...) La început, când am început să merg la biserica catolică plângeam la sfânta Liturghie, când vedeam cât de frumos şi ce bine înţelegeam slujba şi predica. Apoi am vorbit cu părintele despre situaţia mea şi i-am spus că vreau să revin oficial la religia catolică, deşi sufletul meu era mereu acolo... În felul acesta eu, o oaie rătăcită, am revenit la turmă acum împreună cu copiii şi soţul meu parţial, pentru că aici unde stăm nu am reuşit să-l conving să vină cu noi la biserică..., deşi în alte localităţi merge... Vreau să vă spun că Dumnezeu a făcut o minune cu familia mea, căci soţul meu nu mai bea... iar de scandal nici nu mai poate fi vorba. Toate acestea pentru mine au rămas doar un vis urât, căci acum suntem o familie fericită datorită bisericii, a preotului care mi-a dat sfaturi foarte bune şi a revistelor "Lumina creştinului" pe care le păstrez cu sfinţenie".

Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru că drama pe care aţi trăit-o ani în şir a luat sfârşit. Faptul că v-aţi rugat permanent v-a ajutat să ieşiţi învingătoare din toate luptele cu care viaţa v-a încercat. Credinţa care v-a fost sădită în suflet încă din copilărie a prins rădăcini adânci în viaţa dv. şi v-a ajutat să nu vă pierdeţi speranţa în zile mai bune. Şi iată că ele au venit şi în viaţa dv. Fie ca întreaga dv. familie să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi regăsească fericirea şi pacea lăuntrică. Rugaţi-vă în continuare pentru această schimbare în bine a tuturor celor pe care-i iubiţi sau trec prin situaţii asemănătoare. Ne rugăm ca rândurile pe care dv. le-aţi scris să-i ajute şi pe alţii să nu facă alegeri greşite.